Cartea lui Valeriu Bârgău, Marele echilibru, ar putea fi considerată postumă, dacă se ia în seamă editarea, apariţia după ce autorul a devenit, în cuvintele sale, „cavaler al văzduhului” - dar afirmaţia ar rămâne o păşire exterioară experienţei poematice. Alăturată celorlalte volume, într-o avansare interioară, se constată între ea şi acestea un circuit genetic, o transmisiune de configuraţii poematice în a căror reproducere se păstrează un cod, cum s-a zis în timpii din urmă. A-l surprinde în apariţia şi jocurile şovăitoare ale poeziei este ca şi cum ai căuta, mitic spus, „punctu-acela de mişcare” din care cresc şi spre care se strâng aceste configuraţii. Este ispititor să-i dai de urmă. În ghindă stă stejarul, au spus-o bătrânul Hegel şi veşnic tânărul Eminescu, care nu făceau abstragere de la tors şi devenire a toate şi tot. Cartea Marele echilibru poartă însemnele existenţei acestui „punct”, insesizabil şi cel mai slab, dar care pune în mişcare poematicul, de nu ştiu câte generaţii şi dă minunea de a fi a poetului. De obicei, el se află în partea de început şi ca început al creaţiei. De aceea, această carte apare ca iniţială, chiar dacă Valeriu Bârgău a debutat cu volumul Floarea soarelui sau mâna de lucru. Acest fapt s-a petrecut la Editura „Cartea Românească”, în 1978. (Publicase, în acelaşi timp, şi ciclul Epistolele tânărului Theodosie, în antologia de la Deva, Panteonul nestinsei iubiri.) Dar cartea Marele echilibrus-a constituit în acel timp, constituită fiind, şi a rămas în manuscris, ca urmare a unor seve extrase dintr-o zonă originară ce reverberează în toate volumele poetului, inclusiv în cel de debut. Nu întâmplător aici se găseşte poemul cu acelaşi titlu, Marele echilibru. Să fi fost trecut din acest manuscris în volumul de debut sau nu – este fără importanţă, odată ce el îi poartă titlul şi anunţă„obsesia” echilibrului. Această „obsesie” a echilibrului instituie poematicul şi se instituie ca matrice în această carte matrice. Ocarte originară pe care Valeriu Bârgău nu a avut putinţa s-o publice. Aceasta i s-a retras, ştiut fiind că originaritatea se prezervă, ca o taină, ca o minune ce înalţă sau apropie Înaltul.
Într-o primă instanţă, ea pare ca o creaţie de rezervă, întinsă şi diversă, pe care poetul şi-a „alimentat-o natural” şi s-a „alimentat” după necesităţi, însă se distinge de acest fel de creaţie prin substanţialitate şi funcţie. Cea de rezervă, în cazul de faţă, cuprinde spaţii întinse, uneori delimitate, de proză şi publicistică, din care nu lipsesc „însemnările” de critică literară. Părţi din acestea sunt mai mult sau mai puţin constituite în volume şi cărţi, după cum energiile creatoare ale autorului le-au solicitat, după cum trebuie să fi fost puse în mişcare de determinismul matricial. Dar din cartea Marele echilibru vădit au pornit şi s-au ridicat configuraţii poematice, graţie „obsesiei” echilibrului, crescând în şirul cărţilor de poeme publicate, uneori trecând cu făptura poemelor cu tot. Astfel, în Alfabetul straniu în care vă vorbesc (Ed. „Cartea Românească”, Buc., 1980) au trecut 4 poeme; în Tulburarea naturii(Ed. „Facla”, Timişoara, 1982), 2 poeme; în Plantele din fereastră (Ed. „Albatros”, Buc., 1984), 3 poeme; în Noima de aur (Ed. „Cartea Românească”, Buc., 1986), 6 poeme; în Sfârşitul lumii (Ed. „Călăuza”, Deva, 1992), 16 poeme; în Apocalipsa după Valeriu (Ed. „Helicon”, Timişoara, 1996), 9 poeme şi, fireşte, dintre ele, în antologia de autor Alfabetul straniu (Ed. „Cartea Românească”, Hyperion, serie nouă, 2005). Ca atare, din această carte matrice, o serie de poeme, 40 din 69, au "roit" în celelalte cărţi, ca un râu ce trece pe sub pământ şi izvorăşte în alt loc, fiind acelaşi şi neacelaşi. Cartea cuprinde patru secţiuni: Hotărârea mea de a retrăi evenimentele; La capătul fericit al nefericirii; Numărul firelor de nisip şi Manevre civile, din care şi-a lăsat secţiunea penultimă în Apocalipsa după Valeriu, iar 13 poeme din ultima au devenit 33 de poeme în Sfârşitul lumii, o parte cu câte un adaos, invocare sau ţipăt către Părintele Lumii. Acest „adaos”, deşi nescris (în acel timp), el este presupus în manuscris, funcţional, de o prezenţă absentă. Nu trebuie să ne mire afirmaţia, fiindcă Valeriu Bârgău, în pofida grelei materialităţi a poeziei sale, este un ucenic platonian şi un maestru al vederii universalului în individual.
În instanţa de-a doua, de avansare spre zonele unde se prezervă matricea poematică, acel „cod genetic”, se cuvine adus şi un punct de sprijin din alăturata zonă a ştiinţei. În consonanţă, iată cuvintele marelui fizician, Erwin Schrödinger, din cărticica născută în urma unor prelegeri de prin 1944, unde propune o aplicare a fizicii cuantice şi a legilor statistice în câmpul larg şi misterios al vieţii în baza unui „cod miniatural”: "Ceea ce vrem să demonstrăm este că, având imaginea moleculară a genei, putem să ne închipuim acum că codul miniatural va corespunde cu exactitate unui plan de dezvoltare, foarte complicat şi amănunţit, şi, într-un fel sau altul, va conţine mijloacele de a-l pune în funcţiune", (Ce este viaţa? şi Spirit şi Materie (1967), Ed. politică, Buc., 1980, trad. V. Efimov, pp. 82-83). Însă cum o face? această minune – se întreabă fizicianul şi această întrebare, se ştie, torturează cele mai alese şi aplicate spirite. Chiar Platon vedea în naşterea făpturii omeneşti existenţa unui principiu nemuritor. Însă cum o face în creaţia secundă ar trebui să ne fie mai la îndemână. Şi totuşi... Semnale despre „codul genetic” al poeziei lui Valeriu Bârgău vin dintr-o matrice deasupra căreia se limpezesc vorbele marele echilibru, titlul acestei cărţi şi al poemului din volumul de debut. Aici stă scris: „Marele echilibru începe întotdeauna de la pământ / de la pământ urcând cu toată puterea planetelor sale / umblă poetul prin sufletul nopţii ca prin sufletul omului / revărsat în afara grijilor zilnice; / apelor de munte care nu dorm niciodată / în echilibrul elementelor – poetul – acceptată armă de foc. // Micul echilibru al animalelor sălbatice / trăind pe mari grămezi de pământ / în umbra strămoşilor lor adormiţi undeva în cosmos / uitaţi” (op. cit. s. n., p. 47). La o desfacere reflexivă, articularea poemului pare simplă, dar este grea de sens şi semnificaţii. Se disociază (şi grafic) între marele echilibru şi micul echilibru, primul incluzându-l pe al doilea, cum şi poetul sugestiv l-a aşezat ca titlu. Se luminează obiectiv traseul marelui echilibru, ce „începe întotdeauna de la pământ” şi urcă de la pământ „cu toată puterea planetelor sale”, începe dintr-un punct ce poate fi bine observat – pământul – şi se continuă, cu forţă inerentă, în infinire. Ca într-o întunecată antinomie kantiană. Şi subiectiv, fără vreo conjuncţie, acest mare echilibru ce ţine de univers devine temă a poeziei, căzând în sarcina poetului şi, bineînţeles, a omului: „umblă poetul prin sufletul nopţii ca prin sufletul omului / revărsat în afara grijilor zilnice”. O aventură a cunoaşterii, pascalian vorbind, de la „infinitul mare” la „infinitul mic”, de la „sufletul nopţii” la „sufletul omului”, acesta adâncit dincolo de diurn şi cotidian; o aventură întemeiată pe egalitatea comparaţiei a două universuri „vii”, bizuindu-se pe coincidenţa de „suflet”, şi în ascunsă mişcare, ultimul dând măsura posibilităţii cunoaşterii. La acestea se adaugă analogic o imagine „explicativă”, la fel scindată şi comparativă între obiectiv şi subiectiv, dar care tocmai aduce în lumină mare necesitatea negării echilibrului: „apelor de munte care nu dorm niciodată / în echilibrul elementelor” şi „poetul – acceptată armă de foc”. Apelor de munte ce neagă echilibrul elementelor le corespunde poetul ca acceptată armă de foc contra marelui echilibru. Acceptată armă a spiritului şi devenirii contra alunecării omului şi lumii în acest echilibru. Arma de foc nu mai este instrument, ci subiect uman, gură de foc, poetul fiind ostaşul spiritului – cu sarcină divină – ce luptă să ţină lumea să nu cadă.
Dar ce este acest mare echilibru? „Ştim de nu trăim pe-o lume, ce pe nesimţite cade?” – se întrebase, prin 1872, Eminescu înMemento mori (Panorama deşertăciunilor). Şi tot pe acel timp, se aplecase stăruitor asupra studiilor de ştiinţă, îndeosebi asupra fizicii şi a principiului al doilea al termodinamicii, a proaspetei noţiuni de entropie, introdusă de Rudolf Clausius (1865), care măsoară cât de aproape de echilibrul termodinamic este un sistem termodinamic, datorită iradierii luminii şi căldurii. Prin urmare, universul apare ca fiind cel mai entropic din tot ceea ce există, fiind cuprins de desfăşurarea, în sens unic, a creşterii entropiei. Spre evidenţă fie şi un crâmpei de frază din Mss. 2267, f. 102 şi 103: „Universul ca întreg ar părea atunci un proces de dezvoltare, care tinde spre o anumită ţintă. (...) egalizarea tuturor deosebirilor de temperatură – în sensul fiinţelor organice – moartea universală”, (Fragmentarium, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1981, p. 470). Fără să urmărim şirul de exigenţe reflexive la care Eminescu supune entropia, vom spune doar, în genere, că o contrazice poematic. După un secol de la zbaterea sa, această problematică se revigorează în urma noilor date ştiinţifice, ale fizicii cuantice, atingând diverse câmpuri particulare. Schrödinger, fizicianul amintit, se apleacă asupra vieţii şi spiritului, găsind în „inventarea moleculei” purtătoare a substanţei ereditare, un principiu de menţinere a ordinii, mai bine zis, de evitare a dezordinii entropice. Şi introduce pentru această amânare a prăbuşirii în marele echilibru al morţii, termenul de „entropie negativă”. Omul, zice el, „se hrăneşte cu entropie negativă” (op. cit., p. 95). Unii antici i-au zisentelehie, vis viva, creştinii, suflet, abur suflat de Domnul. În fine, problematica aceasta şi-a întins ramificaţiile şi-n creaţia secundăOrnat spus, este dat să ţâşnească, precum un izvor al „apelor de munte”, şi în poezia lui Valeriu Bârgău, formând un râu cu ea cu tot. Nu despre „fabulosul râu – Valeriu Bârgău”, vorbea, de la debutul poetului, Ion Caraion într-un text cu acest titlu (Jurnal, I, Ed. „Cartea Românească”, Buc., 1980, pp. 246-251)? De altfel, mai trebuie spus că în diverse dezbateri, Valeriu Bârgău „aluneca” spre arhitectura Universului şi cea a creaţiei omeneşti – a omului, prin urmare, căruia îi este dată cunoaşterea alunecării entropice, cu teroarea marelui echilibru. Straniu, el vede cum ţine şi nu ţine tot ceea apare şi se vede. Cum dezordinii şi uitării se opun doar memoria şi spiritul, omul cu recuperarea de sine şi spiritul revelat.
Dar pentru o deschidere mai bună asupra primei întrebări, trebuie adusă a doua: ce este micul echilibru? El este aidoma „echilibrului elementelor” din anterioara imagine „explicativă”, aparţine lumii organice, este „al animalelor sălbatice / trăind pe mari grămezi de pământ / în umbra strămoşilor lor adormiţi undeva în cosmos / uitaţi”, el se desfăşoară în afara conştiinţei, ca o adormire în dezordine şi uitare. Animalele sunt luate de dezordinea lumii, fără să ştie, fără să se opună, fără să se poată smulge din „umbra strămoşilor”, din uitarea opusă memoriei ce adună între ele lucrurile şi evenimentele şi le leagă de „tiparele” lor trainice. Animalele sunt în lume, nu au conştiinţa dezordinii acesteia, de aceea ele trăiesc în micul echilibru; omul este „căzut” în lume şi are conştiinţa prăbuşirii sale şi a lumii, a morţii sale şi a celei universale, cum s-a văzut nu de mult. Omul, făptura cea mai neajutorată trebuie să facă din neputinţa şi moartea proprie puterea salvatoare a sa, a ceea ce poartă cu sine ca străin spre recuperare şi a celor atinse, ca mântuire spirituală. O minune pe care o încearcă sfinţii şi sub care lucrează poeţii. Întru realizarea poematicului salvator. Rilke, cutremurat de aceleaşi idei şi alăturând „deschisului”, în mod disociativ, om şi animal, ajunge la salvarea de către om a lumii imanente şi a reprezentării prin procesul conştiinţei de re-interiorizare (Er-innerung), ce aminteşte, într-un fel, de ideea de anámnesis a lui Platon.
Cu aceasta, s-a ajuns în preajma matricei poematice a lui Valeriu Bârgău. Şi se limpezeşte astfel titlul acestei cărţi-matrice,Marele echilibru, şi se aruncă lumină în cele patru părţi ale ei, spuse mai sus, strânse ca întreg şi mandală.
Dumitru VELEA
(publicat în revista AGERO, Stuttgart
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu