Destinul metaforic al poeziei lui Valeriu Bârgău

 Ce se vrea acest “mare echilibru” în care poate fi ultima tentativă a lui Valeriu Bârgău de stăpânire a realității imateriale? “De copil am umblat prin venele /dilatate ale nopții /contorsionate și verzi /am râs în carlinga albă a sufletului ei /maseorii au încărcat taximetrele cu sufletele /celor întârziați la baia populară /am masat rinichi, inimi bolnave de viitor /plămâni sătui până în gât /de plumbul fabricilor /de minimum de plumb”(I Zeul Apollo zugrăvit cu vopsea ieftină).

 

 O “pășire exterioară” a intuițiilor poetice, cum spune prefațatorul cărții lui Valeriu Bârgău, “Marele echilibru”, Editura Călăuza v.b. (Deva, 2011). Acesta, Dumitru Velea, crede în aparența jocurilor propuse de autor și care nu vor să fie altceva decât “mișcarea însemnelor dorite și presupuse”. Este și motivul pentru care același Dumitru Velea vede în “Marele echilibru” o carte inițială, chiar dacă poetul debutase la Editura Cartea Românească cu volumul “Floarea-soarelui sau mâna de lucru”. Reținerea în cauză poate fi, așa cum consideră prefațatorul, o justificare pentru autor, deși comentatorul menționat (Dumitru Velea) opinează că “Marele echilibru” ar fi rămas în manuscris ca urmare a unor seve extrase dintr-o zonă comună “ce reverberează în toate volumele lui Valeriu Bârgău”: “Cineva s-a sculat de pe un pat cu frunze /și s-a întristat cerul de atâta mers pe pământ. /Am vrut să-l opresc pe bărbatul acesta /și cerul mi-a făcut semn să-l las /să pășească /mai departe /cât e viu” (2. În sus) Dar aici, adaugă respectivul, ar fi și o obsesie a echilibrului, așadar un fel de matrice lirică, o colecție de idei ce se cer mereu căutate și care l-au determinat să mențină cauza respectivă ca pe o taină. Mai exact spus, putem vorbi de “o minune ce înalță sau apropie Înaltul”. Deci, am avea de a face cu o “creație de rezervă”, pe care autorul și-ar fi cultivat-o în permanență, devenind, cum crede comentatorul, o carte matrice, dincolo de care au înflorit, au apărut toate celelalte. Avem în felul acesta un cod genetic al versurilor sale: “Dreptul de a folosi cuvintele visului /Ale imaginației /Cuvintele strămoșilor răspândite în cosmosul /avar. Șiroind pe cer. Legând imaginile /una cu alta; /Dialectica sufletului omului /de dialectica exactă a cuvintelor: /Înfierbântând nisipul. Clocotindu-i vechimea /în retortele pure ale imaginilor” (Omul fără identitate sau dreptul de a folosi cuvintele). De unde și perspectiva marelui echilibru, ce se dovedește a fi traseul originar al creației lui Valeriu Bârgău sau, așa cum adaugă Dumitru Velea, echilibrul ce-l obsedează pe autor nu poate să înceapă decât pe Pământ, pentru a urca mereu, “cu toată puterea planetelor sale”. Nu e vorba de nicio exagerare dacă vom afirma că acest mare echilibru devine astfel tema obsesivă a poeziei lui Valeriu Bârgău, atâta vreme cât contextul în cauză patronează sufletul poetului și, drept urmare, “umblă poetul prin sufletul nopții ca prin sufletul omului” (“revărsat în afara grijilor zilnice”). Dar ce este acest mare echilibru? (“Sunt fotograf al realității /Profesiunea mea de credință /incomodează o droaie de inși /Cu poemele sub braț străbat /o arșiță puternică /Mă dor ochii de atâta mercur în aer /Mă dor gingiile de atâta cerneală tipografică /În baia developantă stau zile întregi /Pândesc zeii să le decojesc sufletul” (Fotograf al realității). Folosind intuiții cunoscute și descoperite nu de azi și nici de ieri, putem afirma că universul e în permanentă desfășurare, pe cât de greu, pe atât de inutil de descoperit. Datele științifice, și îndeosebi cele ale fizicii cuantice, ating sau se apropie de ceea ce fizica numește a fi câmpurile particulare ale acesteia. Așadar, ce vrea să fie acest mare echilibru decât un echilibru al elementelor componente din lumea organică? În contrasens, animalele nu au conștiința viețuirii în existența știută, de unde și opinia că acestea trăiesc în micul lor echilibru lipsite de afinitatea depistării prăbușirii lor în inconsistența din care vin și în care se întorc: “Mărturisește sincer de ce îți zvâcnește vena /rebelă a visului /când locuiești în spatele orașului /hăituit de neliniști /De ce lovești cu piciorul în silă pământul /mușcând fără rușine memoria //ah, monstruozitate de gând, desenat ca un ins /vorbind în o sută de limbi” (Lupta cu memoria). Cu alte cuvinte, omul face din neputința existenței sale propria putere salvatoare și, în consecință, ceea ce am putea numi o mântuire spirituală, afirmație căreia trebuie să i se adauge precizarea prefațatorului menționat și care spune cum aceasta ar fi “o minune pe care o încearcă sfinții și sub care există poeții”. Odată acceptate respectivele precizări, devine acceptată și denumirea dată de Valeriu Bârgău cărții sale, aceea de “Marele echilibru”, textele reunite aici conturându-i și definindu-i numele și substanța (creației). Avem un poet ales ce și-a desemnat cu precizie și nobilă precauție destinul metaforic al creației sale.

ION BELDEANU
20 aprilie 2013