Valeriu Bârgău şi alfabetul său straniu

 Eugen EVU

Impresii si pareri personale in FORUM

Referinţele cele mai importante despre poezia  lui Valeriu Bârgău, aparţin lui Ion Caraion ( „Fabulosul râu”, Jurnal I, Cartea  Românească. ) şi , relativ recent,  Gheorghe Grigurcu  ( România literară şi Ardealul literar.. Caraion,  cunoscut pentru causticitatea sa, dar şi pentru o intsrumentaţie critică a exigenţei totale, i-a intuit valoarea încă de la  succesul debutului poetului, premiat de „Cartea Românească”,  ( Floarea soarelui sau mâna de lucru” )…Eminetul critic şi poet, nu a fost să mai scrie, de pildă, despre „Noima  de aur”, cartea lui Valeriu  Bârgău cea mai semnificativă, mă refer la poezia  sa.”Într-o descendenţă oarecare din Whitman, cu atît mai convingător, cu cît relegă asrtificiile, dar  nici înclinarea  aceasta nu-i de transformat  în program, fără complexe.Valeriu Bârgău comentează, descrie, divide în nuanţele ei destule,  ascultă şi psihanalizează materia”, scrie Caraion, încă în anul l977…Şi continuă :” Pe cea  îngheţată, pe cea uscată ca pulberea, pe cea ursuză (  amuntelui ), pe cea din poem, pe cea neobosită, pe cea plină de băşici de rezervă, de motoare, de guri, care dă junhjiuri în coase, care stă în genunchi pe albiile fluviilor noi, care –umplută excedentar – se  scutură ( idem citat. )Pentru poet, paralela exerciţiului critic ( SLAST ),  a fost complemantară, el avea simţul valorii proprii, dar şi a altora, desigur, cu cei ce se „modula” structural, afin.Poate că a sacrificat prea mult, dar cine poate opri acest impuls care devine bumerang ? Poate că ispita  de a fi editor, şi încă unul bun, l-a  întârziat deseori în risipe, dar el a avut nevoie de a iubi, avea  obsesia iubirii ca Materie vie, materie inteligentă Se oglindea ,  poate stingherit, chiar timid, sfios, în această „inteligenţă . a materiei”, iar luminozitatea era în „alfabetul lui straniu”.Nonconformismul lui devenise ostentativ, un soi de armură, pentru „turnirul„ existenţei în  proza tenebroasă a vieţii , una în care poezia a redevenit Cenuşăreasă .Acel limbaj aspru, în  care Ion Caraion disimulează un elogiu, i-a plăcut poetului…Mi-l amintesc în perioada lui hunedoreană, cum umbla fericit cu cartea de poeme a  poetului-critic, apărută atunci la „B.P.T.”, fiind mândru de aşa receptare din partea celui care-i desfiinţa pe Nichita, Păunescu şi chiar pe Ioan Alexandru…Bârgău avea afinităţi whitmaniene  ( vezi Song of Myself”, anii 7o… ) dar şi cu un Ion Gheorghe, care, de asemenea, l-a apreciat şi l-a cultivat intens la „Luceafărul”

 …Apropos, cu indicibilul  sentiment  al dispariţiei premature a colegului meu  mai tânăr ( ar fi-mplinit în Martie a.c. 56 de ani… ), păstrez  amintirea indicibilă acum, chiar memorabil,  a multor  „umblări împreună”, între care şi  una însoţindu-l pe poetul „megaliticelor semne”, pe Valea Prahovei, unde o  zi întreagă am fost, la dorinţa lui Ion Ghe., să vedem … Corbul lui E. Allan Poe! ), prin coclaurile  munţilor Gheorghe era  un veritabil iniţiat, iar noi ne dedulceam, un pic amuzaţi, uimiţi, în ipostaza de „discpoli”……

Dar să venim cu aceste scurte fulguraţii, în anul ultim apărutei cărţi a poetului , ”Alfabetul straniu    „, carte în selecţia autorului, în seria nouă „Hyperion” a editurii  „Cartea Românească”…Este clar că Valeriu Bârgău ne sugerează definitoriu principala  lui  preocupare pentru a-şi fixa  structural o dimensiune  proprie, aceea a LIMBAJULUI   POETIC.Nu un alfabet, ci un lexicon. Bârgău a şocat, în primele cărţi , prin tehnica aşa-zisă a „colajului”….Oarecum, a fost prea aproape de noi, ca să îl vedem.Numeroase poeme din primele lui cărţi, apelau la stiulul compozit, aparent eclectic, cu inserţii livreşti, de-a dreptul paradoxale..Căci acest limbaj paradoxist ( cum ar spune Florentin Smarandache ) avea „straneitatea” de care , încă precursorii structuralismului european, germanii, appoi francezii, îndeosebi  de la Novalis, la Rimbaud şi Malarme,  l-a fascinat pe Bârgău, nu întâmplător…Poetul este un romantic post-modern ,  iar limbajul straniu este acea  preofetizată , premonitorie  modalitate considerată de Novalis un „simptom”…Bârgău aparţine, structural, poate surprinzătot pe unii, familiei lirice ale unor Ovidiu Genaru ( concitadin precursos , băcăuan ),  şi Dimitrie Stelaru… Inzestrat cu un temperament dificil, aparent, el era, de fapt, un  romantic fanntast, ascuns în „materia „ stranie a cuvintelor re-energizate magic, fastuos , suprarealistic, adică un poet al transfigurării totale.  Gheroghe Grigurcu îl defineşte exact când afirmă  că  Bârgău are „ o lementaritate rodnică a eului de rustică sorginte”, vădită „în accventul pus pe concreteţe , pe materialitatea expresă a  tropilor, care capătă plasticitate mustoasă precum un omagiu adus materiei”…Poetul, într-adevăr, caută „noima de aur” în materia  omniprezentă, grosolană, dar şi în inefabilul din

Limba…Un limbaj codificat, magic, aşa cum întrevedea , ca simptom al poeticii moderne Evoluţia liricii    europene.Acea „melancolie aspirând la asbtragere, nu-şi poate afla odihna într-ânsa şi anxietatea abstracţiunii ce, rupându-se de suportul concretului, e ameninţată cu asifixierea „  ( id. Cit. Gheorghe Grigurcu ). Pentru Bârgău, materia este MatriceaMater, Geea arhaică, poate acea enigmatică Lilith, prima femeie a lumii, dinaintea Evei, vezi Kaballa..Este nostalgia eternă a Fecioriei Naturii  matriceale, substanţa ca feminitate comsică, survolată şi inseminată de Spirit.

Este Valeriu Bârgău un poet încifrat ? Nu , ci este , a fost , un poet complex, căutând febril  o „noimă „ a propriului destin, în faţa neantului, stihialului .Astfel, lirica lui este tau

umaturgică, şi catarsică…Chiar prima carte de după l989, ”Apocalipsa după Valeriu” ( parcă o parafrază la Marta Petreu, n ),   este doar o dulce stratagemă, ca şi „Sfârşitul lumii”, al doilea volum pe aceeaşi „temă”…Vigoarea poetului, cea de profunzime, nu păleşte nici o clipă, deşi capcana genericului  ar insinua asta…Umbletul poetului, prin lume, a fost înverşunat, cu aspierităţi în care îşi proteja identitatea  inatacabilă, dincolo de traumele care nu i-au lipsit, ştiu bine ce spun…Bârgău a fost un cuceritor, deseori incomod , mai ales pentru firile ipocrite, spăimoase, iar în spatele atitudinii lui , ardea un suflet „muşcat” încă din copilărie, aşa cum a fost cazul Labiş….

Neobişnuit de pragmatic, arareori  devenea „vulnerabil, deoarece era motivat dramatic a se proteja…Poezia lui este , mai ales iniţial, una  a frustrărilor  unei generaţii, optzeciste.el a fost mereu mândru că aparţine curentului acesta. A încercat, fără succes, să cocheteze şi cu formele prozodice clasice, însă el  nu avea „un trecut cromozomial „ armonic, nu iubea maniera, dorea performanţa şi a intuit exact încotro e drumul lui.

Poezia lui Bârgău  are un caracter indeterminabil, este una a poeticului ca atare „ ( Hugo Friedrich ).Se înşală cine crede că Bârgău n-a  asimilat  ( enorm! ) lecţia poeziei moderne, de la Baudelaire, prin Rimbaud şi  Labiş, ocolind experimentul distructiv al  lui Nichita .Mai degrabă, neîntâmplător, avea uluioare afinităţi elective cu Liviu Ioan Stoiciu, şi, iată, cu Poetul Gheorghe Grigurcu, niciodată nu e prea târziu.In ceea ce  mă priveşte, dincolo de aparenţele de care au nevoie maladivă proştii şi grafomanii, nu am fost supăraţi niciodată, dimpotrivă, în ultimii ani, el depăşind în felul lui  derizoriul pesudo-boemei, mi-a uşurat sufletul prin prietenia „veche”, însufleţită definitiv de anii adolescenţei noastre „bătăioase”…Vor mai îndura anii mei să pot scrie „detaşat” de  mierea amară a experimentelor proprii, ori dimpreună, cu vâlvora şi  spulberul  trăite pe-atunci ?

„Fantezia, spunea acelaşi mare structuralist european, se bucură de libertatea de a „amesteca toate imaginile”, ..Este opoziţia, exprimându-se  în cântare, împotriva unei  lumi de obişnuinţe în care oamenii poetici nu pot trăi, pentru că sunt „oameni divinatori, magici”…Desigur, şi nota bene, în cazul lui omul a fost stilul.

Însă Valeriu Bârgău nu este un „magician” tradiţional, ci unul  al rostirii moderne, prin „alfabetul straniu”, unul profund al sufletului confruntat cu alienarea prin progresul indusrial..O provocare, tot paradoxală,  a poetului în acest sens, e doar o altă capcană, uzul excesiv de terminologie industrială ( cât a trăit la Hunedoara ), fiind un soi de tentativă de „captare „ a semnificaţiilor materiei ce se cere îmblânzită prin spirit, prin cuvântul poetic…A fost perioada modelării discursului propriu prin invazia de „calcare”, ”şantiere „ şi „muncitori încordaţi”…Una din care Bârgău avea să extragă surprinzătoare elemente noi, cărămizi ulterior compozite în zidirea  „limbajului straniu”..

Gusta cuvintele, cu o apetenţă aparte, le sustrăgea şi reflecta apoi „materialitatea”.Poezia lui din „Alfabetul straniu”, într-adevăr, de referinţă, cu un emoţionant presimnţ tragic, premonitoriu, este poezia Materiei,  mai precis a Substanţei..El transferă unic, prin

Alchimia  ( de fapt chimia, poate chiar ..biochimia  substanbţei , sub luminozitatea fiinţei, acea  „substanţă” ea însăşi stranie, din care poezia îşi continuă viaţa în arta lumii.

 Cunoaşterea filozofică, dar şi empirismul constructural, vor fuziona în lirica lui Valeriu Bârgău, scăpată de complexele provincialiste, înfruntând  cu un fel numai  al lui, de „încheietor de pluton”, avatarurile „arheologiei Fiinţei”, uneori la graniţa nefiinţei..

„Cântecele  despre substanţă” sunt variaţiuni pe leit-motivul  artei poetice însăşi, ca mijloc superior de cunoaştere a umanului.A fost un adept al şcolii lui Platon, dar el provenea din

filonul de adâncime al unei lirici magice, din melosul fabulos al originii, cum spune Grigurcu, una rurală, a sorginţii , însă refuzînd păşunismul şi manierismul strecurate în lirica actuală…Aparent inflexibil, tânjind după o iubire ideală, poetul dintoteaduna va fi un „ neînţeles”, deocamdată….Doar critici  empateici, ei îşişi poeţi, au avut înţelegerea superioară, aşa cum ştiu că i-a dat-o şi Mircea Ciobanu, editorul  nostru.Pentru Bârgău viaţa trăită a fost itinerariul magic, al întoarcerii în eternitate.Iubirea lui a fost Arta poeziei, care nu l-a înstrăinat, ci  i-a dat mereu un sentiment supra-identitar, dar înrădăcinat adânc în  „argila făpturii” umane.Poezia este , azi, un avantstop al Cunoaşterii , noi am dialogat repetat despre aceasta.Absurdul  plecării lui premature, cine ştie, într-o altă înţelegere, .va fi să fie  „mai presus de bine şi de rău””Apocaliupsa „ lui, titrată de una din cărţi, l-a derutat şi pe un preot-comentator, care, simplist şi fără vocaţie, se grăbise a-l asocia apostolatului dogmatic…Dar Valeriu Bârgău, în viziunea lui  fulgerată cu blit-zul dintre veghe şi vis, nu era „apocaliptic”, ci dezvăluitor, nu era  un habotnic , ci  un iniţiat pentru care fiecare carte a sa a fost o epifanie zalmoxiană.

Unde  sfârşeşte omul, fizic vorbind,  va continua  opera… Cu o aproape insuportabilă luciditate, în ultimele lui momente dramatice, de înfruntare a bolii  care l-a secerat, el a consemnat ( la primul preinfarct ), o adevărată fopaie de observaţie a luptei fiinţei cu moartea, într-un mod pe care-l cred  unci…DE fapt acele formidabile consemnări lirice, vor fi o mare,  ultimă „exploare”, scufundare  submersiune sforţată tragic, a omului special care a fost acest poet „ pe cont propriu”…Ultimele lui poeme, deasemeni, asta ne comunicau, nu doar nouă, ci oamenilor, dintr-o lume teribilă, ca dintr- un batiscaf  înainte de a rămâne în abisul  sufocant al memoriei ,  al Minţii, dacă ea ne transcende…

Bâîrgău s-a luptat cu inerţia, de fapt, aidoma lui Labiş, doar că  mai departe de boema suicidară , ca şi cea a lui Nichita., bunăoară--- Deoarece Bârgău a aparţinut unei generaţii combatante, într-o istorie   perfidă, cauzatoare  de  ucidere cu zile…Nu a firilor laşe, ci a firilor înnăscut  răzvrătit, cartezian, dar şi întrezărind  inponderabilul, prin cuvântul viu, asumat, remodelat, cu infinite jertfe.Amănunte din viaţa  lui mă îndreptăţesc să afirm că  tragedia prematurei lui dispariţii, a fost mult indusă de acei oameni ai Răului genial, care l-au împins  şi pe el în suferinţe  fatidice.

„Respiraţia mea s-a întors în corp

M-a privit o singură clipă aşa cum priveşte

Fiara sătulă

Pe cea flămândă

Şi-a râs

O ţară ploioasă te aşteaptă şi apoi una

De cenuşă verde

Cu pămătuf de iepure o să fie şterse numele

Cuvintelor de la curtea ta

Pe pardoseala de aur vei cina

Cu un copil agăţat de gât

Mânuţele lui vor potrivi literele

La gura cuptorului

Pentru a fi arse şi astfel  înnobilate

Să aştepte a fi  recirculate în cosmos” (  „Cântec despre  substanţă ( cenuşa ), pag.l8l.

Poezia lui Valeriu Bârgău este una dintre cele mai  de avangardă din lirica postmodernă română.Uluitorul lui mesaj din dramatica submersiune în Nefiinţă, de unde avea să  nu mai revină, din nefericire, în acea noapte fatidică din pragul îndoliat al anului 2oo6,

Ne este adresat nouă …”Alfabetul straniu” este anticamera unei alte dimensiuni, iar Caietul în manuscris,  aflat la soţia sa , poate fi un teribil Testament al unui experiment de mare  profunzime, prin care Poetul Valeriu Bârgău , incredibil de iubitor de viaţă până-n ultima clipă, ne vorbeşte nu straniu, ci într-o limbă primordială,  a limbajului antebabilonian, despre unitatea Fiinţei  şi misterul ei Un Testament care ne priveşte

Deoarece este un disparat reportaj din infern, asuprit de tenebra care îi da târcoale, de neant. …Cred că   acel  timp „care creşte-n urma noastră, de-ntunecăm „, parafrazîndu-l pe Eminescu, îi şi  surâde,  totuşi,  prin teribilul său „reportaj liric” despre substanţă şi trans-substanţă.I-a surâs – şi ne surâde şi nouă, ca o promisiune de dincolo de obsedanta materie….Poezia lui este una a cunoaşterii de graniţă, intuitivă, necesar a fi redescoperită : „ Un foşnet viu, o străpungere a limbilor primitive

Se petrece în taină pe malul tropical

De faţă  cu morţii şi viii

Oglinda  reflectă necunoscuta substanţă din om…” ( pag.l97 )

   Eugen EVU

revista AGERO