RELEVANŢA REALULUI ÎN POEZIA LUI VALERIU BÂRGĂU

La zece ani de la neaşteptata dispariţie a „cavalerului văzduhului” („fotograf de realităţi” sau „umil poet din provincie”, cum se autodefinea în poeme), lirica lui Valeriu Bârgău continuă să-şi releve partea nebănuită a alcătuirii, reprezentând o provocare pentru cei preocupaţi de fenomenul literar. Debutând în 1978, poetul a publicat, pe perioada celor trei decenii de activitate literară, nu mai puţin de zece volume de poezie, dar şi două romane, cărţi de critică literară şi de reportaj. Despre unele valenţe ale creaţiei sale s-a vorbit mai puţin, ţinând mai cu seamă de relevanţa realului, precum şi de dimensiunea experienţială a acesteia. Am urmărit acest aspect în Marele echilibru, volum apărut postum în 2011 (la cinci ani de la moartea poetului), reprezentativ pentru întregul său parcurs literar, având în vedere că o treime dintre poeme sunt reluări din cărţi anterioare: patru au apărut în Alfabetul straniu în care vă vorbesc (publicat în 1980, când Valeriu Bârgău devenea membru al Uniunii Scriitorilor), două în Tulburarea naturii (1982), trei în Plantele din fereastră (1984), şase în Noima de aur (1986), şaisprezece în Sfârşitul lumii (1992) şi nouă în Apocalipsa după Valeriu (1996).

Marele echilibru este o carte îndrăzneaţă, echilibrată şi compactă, cuprinzând patru secţiuni: Hotărârea mea de a retrăi evenimentele (I), La capătul fericit al nefericirii (II), Numărul firelor de nisip (III), respectiv, Manevre civile (IV). Singura cale de instaurare a ceea ce poetul consideră „marele echilibru” (deşi într-un poem declarase că îi este cu neputinţă să-şi trăiască biografia) este ancorarea în real, trăirea şi retrăirea efectivă a evenimentelor (fie colective, fie personale), scrisul autentic născându-se din evenimente, o serie de poeme putând fi considerate posibile secvenţe ale unui jurnal (situare în locuri, întâlniri cu oameni ori căutarea sinelui de odinioară, într-un trudnic efort de redobândire a identităţii şi sinelui prezent). Consider că această dimensiune a concretului, precum şi surprinderea şi imortalizarea evenimentelor realului constituie o componentă esenţială a artei sale poetice.

„Sunt fotograf de realităţi” – mărturiseşte poetul într-un poem –, „profesiunea mea de credinţă/ incomodează o droaie de inşi./ Cu poemele sub braţ străbat/ o arşiţă puternică/ Mă dor ochii de atâta mercur în aer./ Mă dor gingiile de atâta cerneală tipografică/ În baza developantă stau zile întregi/ Pândesc zeii să le decojesc sufletul./ Ca pântecul unui cireş în plină autostradă./ Alb. Temător. Să nu fiu scurs/ printre lucrurile pe care le fotografiez/ de la marginea lumii până în mijlocul sufletului/ Imaginea realităţii cât inimile semenilor./ Sculptez societăţi gata uscate. Marea fotografie/ în care umblu” (Fotograf de realităţi).

De altfel, numeroase lucrări îşi plasează debutul pe secvenţe palpabile ale unei realităţi personale, posibile expoziţiuni ale unor naraţiuni, transfigurate ulterior în poem: „Privind un tânăr am descoperit/ izvorul principalelor mele poeme” (Privind un tânăr); „Vecinul meu scrie în fiecare seară/ la o carte despre cum a fost el şofer în război” (Ce nu se vede); „După o stâncă înaltă, în munţii Aninei/ femeia Stroescu Olimpia citea o carte/ de Zaharia Stancu. Era cald. Înăbuşitor. Iulie.” (Încă o dată, pământul); „El e mai tânăr cu patru ani decât mine/ şi i-am citit în antologia Vânt potrivit până la tare/ scorţosul poem La Hunedoara” (Horst Samson); „Am fost criticat într-o şedinţă de colegiu/ (făceam parte pe atunci dintr-un organism administrativ!)/ de către mai mulţi aşa-zişi scriitori:/ Uitaţi-vă tovarăşi ce fel de poezii moderniste ne propune Bârgău/ ale unui tip care nici nu ştim dacă există!” (Richard Wagner).

În paralel, poetul acordă o atenţie la fel de importantă înlăuntrului, adică celuilalt univers, „fotograful de realităţi” reuşind să nu-şi piardă calitatea de trăitor şi retrăitor de evenimente (înainte de a deveni gânditor şi, desigur, creator): „Să retrăiesc evenimentele importante/ Disciplinele rigide ale istoriei personale. Atacurile/ poeziei moderne/ asupra firii mele de urs blajin/ încăput în vizuina neluminată a realităţii” (Hotărârea mea de a retrăi evenimentele).

Această retrăire prilejuieşte creaţia, scrisul devenind acea „aventură specială” menită să-i justifice destinul în raport cu existenţa (prezentă sau trecută) a semenilor: „Scriind – o aventură specială mi se înfăţişează/ în carne şi oase/ pe masa de lucru, dintre filele cărţilor/ mă asediază o memorie a tuturor memoriilor” (Aventură specială).

Se pare că, în această aproape supraomenească încercare, „fotograful de realităţi” a fost prea puţin pentru a putea cuprinde toate evenimentele care „trosneau sub greutatea de matahală a timpului”; la un moment dat, noi, oamenii, suntem prea puţin la trup şi la suflet să putem duce povara, să putem cuprinde toate adevărurile şi durerile lumii, ale istoriei personale şi universale („mă surprind întotdeauna adevărurile/ de după adevărurile istoriei”); în acest caz, nu va putea exista niciodată un echilibru. Copleşit, poetul a simţit că e prea mult, simţind că încercarea îi poate fi fatală; atâta doar că nu a prevăzut cu exactitate momentul. Pentru că în ciuda obsesiei „marelui echilibru”, lumea în care ne încăpăţânăm să (supra)vieţuim este, prin excelenţă, una a dezechilibrului, a agresivităţii şi a alienării, poetul percepând, în permanenţă, la nivel molecular şi celular, ceea ce el numeşte, aproape obsedant, „chimia chinuită a elementelor: „văzduhul metalic al nopţii”, „flăcările radioactive”, „câmpul magnetic al lucrurilor”, „liniştile de aluminiu”, „uraniul dezintegrat” al fânului abia cosit ori „clorofila plantelor asfixiate”.

Elementele experienţiale răzbat şi în imaginile rememorate ale copilăriei („Copilărie stând prin lanuri verzi de floarea-soarelui”; „Aerul tare încărcat de cărăbuşi, al copilăriei”), dar şi în notele trăirii neputinţei şi sângerării (într-un secol „ca un om înecat pe lună plină”, la acest „capăt fericit al nefericrii” unde plânge un înger cu ochii deschişi): „Mă dor ochii de atâta mercur în aer” (Fotograf de realităţi), „Merg şi însângerez lucrurile din preajmă” (Sânge şi cretă); „Timpul ne striveşte de pereţii lui sângeroşi” (Revelaţia jocului de-a prinselea); „Tot mai aproape e ziua când/ îmi sângerează memoria (Lupta cu memoria) sau „Îndeaproape am văzut pasărea sângerândă în aer/ Greul pământului îi atinsese sufletul” (Greul pământului).

Pentru poet, dragostea e „un câine de pază, obosit/ trezit dimineaţa, rostogolit prin flacăra/ rece a luminii de iarnă” (Jurnal despre mine), viaţa e „o bicicletă alergând pe şosea/ fără amintiri” (Poem despre sine), poemele sale sunt sânge şi cretă „pe spinarea bombată a mileniului trei” (Sânge şi cretă), iar „între întuneric şi istorie/ aşteaptă o mie de popoare pietrificate” (Deosebirea dintre istorie şi întuneric).

Deseori, poemele lui Valeriu Bârgău sunt înrădăcinate, aidoma arborilor, în anumite locaţii (Hunedoara, Anina, Peştera Bolii, Siracuza) sau grăiesc despre oameni reali (Stroescu Olimpia, Horst Samson, Constant Tonegaru sau vecinul Pompiliu, cel care scria cu necontenire despre război). Există numeroase referiri la animale (cărăbuşi, „cai desculţi” şi „păsări obosite”, sturzi „ivindu-se în arşiţă” şi „capre negre”, „melci ieşiţi din cochilii”, câini, şopârle, licurici ori insecte ce-ţi brăzdează ”pielea stacojie a feţei”), precum şi alte elemente, imagini dezolante: păsări ucise, dughene prăbuşite de ploi, surprinse în imagini disparate, sec, fotografic, secvenţe întregi de poem constând în astfel de enumerări (de impact) ale unor lucruri, imagini şi concepte: „Religii autohtone./ Statui scoţând capetele dintre păsările ucise./ Abatorul. Dughenile prăbuşite de ploi./ Mirosul animalelor./ Jocul de-a prinselea cu fiara ce ne pândeşte” (Revelaţia jocului de-a prinselea) sau: „Părăsesc visul./ Umplu orizontul/ cu umbrele lor amorţite. Stindarde/ pentru cei adăpaţi din sudoarea pietrelor. Strânşi/ în centuri electrice. Spânzuraţi de-a lungul/ şoselei. Sar înăuntrul pământului./ Îi umplu nările. Venele. Îl îneacă. Plantele albesc:/ Încet. Sigur. Roţile se învârt. Ne acoperă/ imaginile făurite în aer” (Pompei) etc.

Consider că în asta constă forţa „realismului” liricii lui Valeriu Bârgău. Este impactul acelui real care, în cele din urmă, avea să-l copleşească. Aşa cum sfârşeşte prin a ne copleşi pe noi toţi, pentru că aceasta este provocarea, destinul, frumuseţea tragică a trecerii noastre prin lume, la urma urmei.

De pe coperta volumului său, ochii „fotografului de realităţi” ne ţintesc semnificativ, cu subînţeles parcă. Poezia mea, ne spune, este a voastră, e poezia omului şi a evenimentelor. Eu cred că nici nu s-ar putea altfel. Pentru că el, poetul (umil) din provincie, în solitudinea sa, continuă să facă ceea ce a făcut dintotdeauna: „Rămân singur/ să fotografiez realităţile. Un câine mă vede/ de la balconul vecinilor/ şi latră./ Veacurile sunt din ce în ce mai greu de fotografiat./ Meseria de fotograf de realităţi e ca o stare/ de spirit periculoasă/ Oamenii mă trag de mâneci pe stradă;/ Ce faci omule cu atâtea fotografii?/ Vorbele lor cad obraznice pe lentilele/ cu care imaginez/ fotografii violente despre realitate…”

Din păcate, perspectiva e departe de a fi optimistă…

Ladislau Daradici

Referinţe critice

„Dacã tot s-a întâmplat sã fiu cel care a propus editarea volumului „Floarea soarelui”, la concursul din 1977 al Editurii „Cartea Româneascã”, apoi un an mai târziu dupã lansarea lui şi dupã ce cartea s-a numãrat printre cele distinse cu un important Premiu pentru Poezie, îngãduit sã-mi fie a spune câteva cuvinte privitoare la Valeriu Bârgãu, autorul sãu.

Cu talentul, Bârgãu vine de la sine de acasã, bineînţeles, n-am nici un merit altul eu decât acela cã mi-a fost dat sã-l întâlnesc printr-o întâmplare, la un moment dat, şi sã mã bucur de ea. Şi de el…

Într-o descendenţã oarecare din Whitman, cu atât mai convingãtor cu cât relegã artificiile, dar nici înclinarea aceasta nu-i de transformat în program, fãrã complexe, Valeriu Bârgãu comenteazã, descrie, divide în nuanþele ei destule, ascultã ºi psihanalizeazã materia. Pe cea îngheţatã, pe cea uscatã ca pulberea, pe cea ursuzã (a muntelui), pe cea din poem, pe cea neobositã, pe cea plinã de bãşici de rezervã, de motoare, de guri, care dã junghiuri în coaste, care stã în genunchi pe albiile fluviilor noi, care – umplutã excedentar – se scuturã… „prin oraşe/ pânã scapã de primejdia lunilor octombrie, noiembrie…”

Dupã cum simultan, cine zice Dumnezeu a zis şi Dracu, tot astfel zice şi spirit cine a zis materie, nici nu se poate altcumva, iar intuiţia poetului merge la sigur atunci când formuleazã şi observã cum permanent „materia cea nouã aşazã materia veche”, nou şi vechi şi fiind mereu ceva complementar, mereu aproximativ, o veşnicie remaniatã când cu o viaţã când cu o alta, un râu necurmat scoţând la soare meandre şi varietãţi temporale dintr-o cãlãtorie eternã…”

ION CARAION, „JURNAL I”, Volumul I, - Bucureşti, Editura „Cartea Româneascã”, 1980, pag. 246-251.

…„Nu întâmplãtor, atunci când îşi fixeazã subiectele lirice în strânsã concordanţã cu tipul sãu de sensibilitate poeticã, Valeriu Bârgãu regãseşte proprietatea expresiei, tonul puternic, nuanţa inconfundabilã de vitalism care îi personalizase debutul. De altfel, şi cea mai mare parte a poemelor citadine sunt memorabile, învederând încã o datã forţa lui Valeriu Bârgãu de-a plasticiza un spaţiu foarte material, a cãrui exprimare în poezie nu e cu nimic mai puţin vrednicã de pre decât exprimarea ideilor abstracte…”

DUMITRU RADU POPA, „România literarã”,

nr. 30, 1981, pag. 10.

„Linia ascensionalã, din punct de vedere literar, se întrevede în poezia de dupã 1989, adunatã în volumul (cu un generic semibiblic), „Apocalipsa dupã Valeriu”. Aici poetul nu mai e constrâns de nici o cenzurã (doar de cea personalã), poezia sa capãtã accente reflexive, într-o succesiune de „Cântece despre substanţã” sau în ciclul ce dã titlul volumului, transformând în stare liricã o întoarcere cãtre vârsta copilãriei (memoria involuntarã), o felie a realitãţii („Realitatea scrâşneşte devenind mineralã”), o problemã de conştiinţã („Sunt martori pe care niciodatã nu-i asculţi/şi ei se leapãdã de tine tãcând…”), o simplã senzaţie sau un gest banal. Adept al aceluiaşi discurs metaforic, Valeriu Bârgãu este acum poetul unor seducãtoare digresiuni lirice în jurul „substanţei”, printr-o obsedantã revenire asupra semnificaţiilor ei infinite.”

EUGEN BUDÃU, „Bacãul literar” – Editura „Universitas XXI”, Iaşi, 2004, paginile 642 – 644.

„Existã ceva din structura eroilor gorkieni, greu de stãpânit, puşi pe harţã şi revoltã, în temperamentul şi constituþia intimã a eroului liric a lui Valeriu Bârgãu. Un gen de dezmoştenit al civilizaţiei industriale, apãrut din ea, suferind în ea, el o cântã curat sau o detestã, se iluzioneazã în faţa ei sau îşi pierde speranţa parcurgând-o. Un rãzvrãtit şi anticonformist, trufaş şi negator, poetul suferã şi pierde iluziile pure, chiar dacã nu poate supravieţui fãrã de ele. Incifratã, prolixã, parabolicã, uneori, poezia sa se naşte din tensiunea unui zbucium de dincolo de cuvânt, din disputa neliniştitoare între comoditate şi anticonformism, dintre civilizaþie şi ruina ei. Poetul are aerul de rebel, haotic, plin de un orgoliu neascuns, fiind un eclectic şi un baroc, a cãrei coerenţã nu se realizeazã în ideaticã, ci în structurile multiforme, încrâncenate ale metaforei, în gesturile ei, când grandilocvente, când cu aerul de umilitate. Un imaginativ eclectic, pus la rãscruci, ca o giruetã, mişcatã de vântul disputelor interioare, poezia lui denotã o tulburare permanentã a fiinţei, ea neavând structuri nestatornice, ci o zbatere în cãutarea soluţiei supravieţuirii. Supravieţuirea în tensiune. În dramã…”

ION ARIEŞANU: „ORIZONT”, nr. 18, 1982, pag. 5.

„Poet al combustiilor manifeste, al conglomeratelor lingvistice, al structurãrilor prin noţiuni viguroase, Valeriu Bârgãu a debutat în anul 1978 cu o carte în care uzina şi muncitorul erau elemente poetice unificatoare de o realã forţã existenţialã, fãcând obiectul unui lirism de rarã prospeţime, artezianã.

Atras de experienţele şi programele avangardei şi având o maturã conştiinţã scriitoriceascã, Valeriu Bârgãu reuşeşte în cãrţile urmãtoare sã-şi extindã cu supleţe teritoriul poetic mult peste cel al începutului editorial.

Limbajul şi elementele, încãrcãtura cu multiple referinţe, impun în poezia sa reliefurile unor concordanţe specifice între imaginarul poetic şi datul vieţii, sondând arheologiile teluricului. Cuvântul are rolul unui instrument, dar, în egalã mãsurã al unei energii pe care sã o mãsoare…”

IOAN VIERU, „Tomis”, nr. 11, 1989.

„Cum Valeriu Bârgãu, mereu pe fazã, intempestiv cu mãsurã, deşi se poartã elegant, şi fructuos în sfera generalizãrilor, deci a principiilor, îl provoacã pe Mircea Ciobanu sã coboare în concret. Fie privindu-i biografia (familie, studii, redactor ş.a.), fie nominalizând scriitori români dupã caz: Arghezi, Ion Barbu, Blaga, Nichita Stãnescu, Marin Sorescu, Marin Preda, Augustin Buzura, Sorin Mãrculescu, Dan Laurenţiu, A.E. Baconsky, Dana Dumitriu, Petru Dumitriu, N.D. Cocea ş.a…, precum şi critici literari: Cãlinescu, N. Manolescu, Marian Popa…

MARIAN BARBU: revista „DORUL”, Danemarca, anul XV, Nr. 178, ianuarie 2005, pag. 64-65.

„Valeriu Bârgãu este un interlocutor nãbãdãios. Are în el demonul curiozitãþii şi nu lasã discuţia sã lâncezeascã, sã oboseascã nici o clipã, intervenind uneori chiar intempestiv, dar insistând a aduce convorbirea pe fãgaşul pe care el doreşte sã o ducã…

CONSTANTIN CUBLEŞAN: „Caligraf”, nr. 49, martie, 2005, pag. 2.

„Poetul se identificã cu creaţia sa. El pare a respira şi a trãi doar prin poem. Gestul nu comportã infatuare, ci doar o lucidã asumare a condiţiei de creator: „Descriu un peisaj ireal, o insulã de substanţã/ Pe întinsul mãrii sãrate/ Din ranã plecând precum imaginaţia din poemul/ Scris la douãsprezece noaptea/ Nu mai ştiu unde sunt eu/ şi unde poemul meu cu lirã” (Cântec despre substanţã).

Poetul merge spre un limbaj esenţializat, ce puncteazã doar reperele creaţiei sale: „Cel ce viseazã are desenatã harta lumii pe/ Inimã/ Ventricolul stâng şi ventricolul drept/ Iarna şi vara…” (Cântec despre substanţã & autoportret cu umbrã)

Ca şi Nichita Stãnescu şi Valeriu Bârgãu se teme de scindarea universului: „Întâi apãrurã cuvintele de care te temi/ Cuvintele cu douã nume şi trupul gol/ În bãtaia de gheaţã a brumei.”

Scriitorul cerceteazã de fapt lumea de „dincolo”, þinutul ceţei, al umbrei, al întunericului, al îngerului negru. Aflat între pãmânt şi cer, scriitorul respinge „putreziciunea”, cãutând cu ardoare un punct de echilibru: „În oceanul din sine. Pe firul subţire/ Fiinţa e strivitã de buza roşie a cerului/ şi muchia asprã de pãmânt…/ În oceanul din sine orice explozie e un semnal/ De echilibru şi detaşare”.

Înconjurat de moarte, salvarea poetului se aflã în însuşi actul creator evanescent, lipsit de materialitate, luptând sã spargã barierele timpului: „Cântecul are o mie de feţe/…Are ochi de egretã/ De gãinuşã în grâu/ Aşteptând sã se ridice roua/ Spre a nu-i îngreuna aripile şi trupul.”

CORINA HOLOBÂCÃ: „Ardealul literar”, nr. 1, 2005, pag. 31.

„…aceeaşi încordare spre relevarea liricã a lumii industriale şi-a corespondenţelor dintre muncitori şi poet a fost repede curmatã, în locul ei ivindu-se o tensiune de tip pantagruelic spre producerea şi absorbirea de imagini, metafore înlãnţuite cu o fervoare proprie delirului, asociaţiuni lexicale insolite, juxtapuse fãrã sã comunice între ele, un întreg vacarm de „blitzuri” imagistice, întretãindu-şi fulgere de diverse culori şi intensitãţi, constituindu-se într-un scop în sine…”

LAURENŢIU ULICI „Literatura românã contemporanã”, Editura „Eminescu”, 1995, pag. 249 – 250.

„Într-un astfel de context degajat, poetul se rosteşte, recurgând la un imaginar avântat, nu o datã tangent la expresionism : „ Un popor însetat a fost gãsit între urechile ierbii / trãgând dupã sine rãdãcinile satului prin huma de-acasã / o mie de sori au încãlecat cocoşul ce sparge noaptea / în douã, / pe stinghia lui de lemn – împietritã împãrãţie - / se cuvine sã stãm / pânã ce se tocesc sub pãmânt / toate cântecele casei dinspre ziuã” (Satul în toamnã). Tradiţionalul conflict sat-oraş e atins doar în fugã, surdinizat : „A stat de vorbã cu elementele îndelung. / Era o margine de continent singuraticã;/ şi nici acum nu înflorise liliacul/ alungat cu pietre de cetãþenii, oraşelor scufundate ” (Pilda astrologului). În schimb apare, ca un factor al modernizãrii unui motiv bãtãtorit şi prea adesea degradat, însã conţinând germeni puternici de regenerare, mentalitatea ecologicã. Faţã de simpla reacţie pasivã a regretului unui mirific tãrâm pãrãsit, se înscrie reacţia activã a conservãrii : „Vreau sã salvãm puţina luminã albã/ cu dinţii albi, coloana vertebralã albã/ visul mai alb decât marmora în care-şi face loc/ de adãpost, sturzul” (Cântec despre substanþã).

Dar dincolo de-o asemenea punctualã asumare tematicã putem vorbi la Valeriu Bârgãu despre o modelare a sensibilitãþii în aşa fel încât aceasta sã funcţţioneze într-un chip specific, aidoma unui aparat din care ies obiecte având un anume tipar. O elementaritate rodnicã a eului de rusticã sorginte se vãdeşte în accentul pus pe concreteţe, pe materialitatea expresã a tropilor, care capãtã o plasticitate mustoasã precum un omagiu adus materiei…

GHEORGHE GRIGURCU „Ardealul literar”,

nr. 3, 2005, pag. 8 – 9;

„În urmã cu destui ani (în 1977), Valeriu Bârgãu a debutat la prestigioasa Editurã „Cartea Românescã” în timp ce aceasta îl avea ca director pe Marin Preda. A fost unul dintre debuturile poetice care nu s-au mai aliniat cuminte la tarele unui realism socialist trâmbiţat cu mare zgomot şi plãcere de adepţii sãi, ci, încãlcând regula jocului, a „pus în undã” poezia de facturã frust-realistã ale cãrei nervuri aveau sorginte, poate, walterwhitmanianã adaptatã ultimului sfert de secol XX. Cel puţin la noi, în România. Însuşi titlul volumului purta cu sine un simbol, drept cã de valoare dublã:

Floarea Soarelui, sau mâna de lucru, astfel cã explicaþia din a doua strofã a primului poem din volum, nu face decât sã nuanţeze şi sã dea greutate ideii enunţate puþin mai înainte: „Discul rotit de maşinãriile din pãmânt / pe roţi dinate se plimbã faţa de calcar a lumii”; (Floarea Soarelui, pag. 5)

DUMITRU HURUBÃ, „Ardealul literar”, nr. 2, 2005, pag. 23-24

…„Tulburarea naturii” (1982) vãdeşte o sintezã echilibratã a celor douã maniere conturate anterior. În volumele urmãtoare – „Plantele din fereastrã” (1984), „Noima de aur” (1986), „Sfârşitul lumii” (1992). „Apocalipsa dupã Valeriu (1996) -, poezia lui Bârgãu, consecventã unei formule bine „rodate”, dobândeşte un spor de echilibru, autenticitate şi pregnanţã, şlefuindu-se fãrã transformãri majore…

DICŢIONARUL GENERAL AL LITERATURII ROMÂNE, Academia Românã, Editura Univers Enciclopedic, 2005, pag. 457.

„ … Valeriu Bârgău, în pofida grelei materialităţi a poeziei sale, este un ucenic platonian şi un maestru al vederii universalului în individual.“

DUMITRU VELEA – Valeriu Bârgău şi cartea matrice

„Poet vizionar, Valeriu Bârgău a scris două cărţi originale despre apocalipsă (cărţi în felul lor profetice, în limbaj poetic, pline de simboluri, figuri, aluzii, metafore şi alegorii, a căror interpretare poate avea sensuri diferite şi care pot fi greu de înţeles): una, despre „Sfârşitul lumii“ (e chiar titlul ei) şi alta despre apocalipsa personală, intitulată „Apocalipsa după Valeriu“ …“

LIVIU IOAN STOICIU – De la apocalipsa personală a lui Valeriu Bârgău la „Sfârşitul lumii“.

Fotografii

Valeriu Bârgău şi alfabetul său straniu

 Eugen EVU

Impresii si pareri personale in FORUM

Referinţele cele mai importante despre poezia  lui Valeriu Bârgău, aparţin lui Ion Caraion ( „Fabulosul râu”, Jurnal I, Cartea  Românească. ) şi , relativ recent,  Gheorghe Grigurcu  ( România literară şi Ardealul literar.. Caraion,  cunoscut pentru causticitatea sa, dar şi pentru o intsrumentaţie critică a exigenţei totale, i-a intuit valoarea încă de la  succesul debutului poetului, premiat de „Cartea Românească”,  ( Floarea soarelui sau mâna de lucru” )…Eminetul critic şi poet, nu a fost să mai scrie, de pildă, despre „Noima  de aur”, cartea lui Valeriu  Bârgău cea mai semnificativă, mă refer la poezia  sa.”Într-o descendenţă oarecare din Whitman, cu atît mai convingător, cu cît relegă asrtificiile, dar  nici înclinarea  aceasta nu-i de transformat  în program, fără complexe.Valeriu Bârgău comentează, descrie, divide în nuanţele ei destule,  ascultă şi psihanalizează materia”, scrie Caraion, încă în anul l977…Şi continuă :” Pe cea  îngheţată, pe cea uscată ca pulberea, pe cea ursuză (  amuntelui ), pe cea din poem, pe cea neobosită, pe cea plină de băşici de rezervă, de motoare, de guri, care dă junhjiuri în coase, care stă în genunchi pe albiile fluviilor noi, care –umplută excedentar – se  scutură ( idem citat. )Pentru poet, paralela exerciţiului critic ( SLAST ),  a fost complemantară, el avea simţul valorii proprii, dar şi a altora, desigur, cu cei ce se „modula” structural, afin.Poate că a sacrificat prea mult, dar cine poate opri acest impuls care devine bumerang ? Poate că ispita  de a fi editor, şi încă unul bun, l-a  întârziat deseori în risipe, dar el a avut nevoie de a iubi, avea  obsesia iubirii ca Materie vie, materie inteligentă Se oglindea ,  poate stingherit, chiar timid, sfios, în această „inteligenţă . a materiei”, iar luminozitatea era în „alfabetul lui straniu”.Nonconformismul lui devenise ostentativ, un soi de armură, pentru „turnirul„ existenţei în  proza tenebroasă a vieţii , una în care poezia a redevenit Cenuşăreasă .Acel limbaj aspru, în  care Ion Caraion disimulează un elogiu, i-a plăcut poetului…Mi-l amintesc în perioada lui hunedoreană, cum umbla fericit cu cartea de poeme a  poetului-critic, apărută atunci la „B.P.T.”, fiind mândru de aşa receptare din partea celui care-i desfiinţa pe Nichita, Păunescu şi chiar pe Ioan Alexandru…Bârgău avea afinităţi whitmaniene  ( vezi Song of Myself”, anii 7o… ) dar şi cu un Ion Gheorghe, care, de asemenea, l-a apreciat şi l-a cultivat intens la „Luceafărul”

 …Apropos, cu indicibilul  sentiment  al dispariţiei premature a colegului meu  mai tânăr ( ar fi-mplinit în Martie a.c. 56 de ani… ), păstrez  amintirea indicibilă acum, chiar memorabil,  a multor  „umblări împreună”, între care şi  una însoţindu-l pe poetul „megaliticelor semne”, pe Valea Prahovei, unde o  zi întreagă am fost, la dorinţa lui Ion Ghe., să vedem … Corbul lui E. Allan Poe! ), prin coclaurile  munţilor Gheorghe era  un veritabil iniţiat, iar noi ne dedulceam, un pic amuzaţi, uimiţi, în ipostaza de „discpoli”……

Dar să venim cu aceste scurte fulguraţii, în anul ultim apărutei cărţi a poetului , ”Alfabetul straniu    „, carte în selecţia autorului, în seria nouă „Hyperion” a editurii  „Cartea Românească”…Este clar că Valeriu Bârgău ne sugerează definitoriu principala  lui  preocupare pentru a-şi fixa  structural o dimensiune  proprie, aceea a LIMBAJULUI   POETIC.Nu un alfabet, ci un lexicon. Bârgău a şocat, în primele cărţi , prin tehnica aşa-zisă a „colajului”….Oarecum, a fost prea aproape de noi, ca să îl vedem.Numeroase poeme din primele lui cărţi, apelau la stiulul compozit, aparent eclectic, cu inserţii livreşti, de-a dreptul paradoxale..Căci acest limbaj paradoxist ( cum ar spune Florentin Smarandache ) avea „straneitatea” de care , încă precursorii structuralismului european, germanii, appoi francezii, îndeosebi  de la Novalis, la Rimbaud şi Malarme,  l-a fascinat pe Bârgău, nu întâmplător…Poetul este un romantic post-modern ,  iar limbajul straniu este acea  preofetizată , premonitorie  modalitate considerată de Novalis un „simptom”…Bârgău aparţine, structural, poate surprinzătot pe unii, familiei lirice ale unor Ovidiu Genaru ( concitadin precursos , băcăuan ),  şi Dimitrie Stelaru… Inzestrat cu un temperament dificil, aparent, el era, de fapt, un  romantic fanntast, ascuns în „materia „ stranie a cuvintelor re-energizate magic, fastuos , suprarealistic, adică un poet al transfigurării totale.  Gheroghe Grigurcu îl defineşte exact când afirmă  că  Bârgău are „ o lementaritate rodnică a eului de rustică sorginte”, vădită „în accventul pus pe concreteţe , pe materialitatea expresă a  tropilor, care capătă plasticitate mustoasă precum un omagiu adus materiei”…Poetul, într-adevăr, caută „noima de aur” în materia  omniprezentă, grosolană, dar şi în inefabilul din

Limba…Un limbaj codificat, magic, aşa cum întrevedea , ca simptom al poeticii moderne Evoluţia liricii    europene.Acea „melancolie aspirând la asbtragere, nu-şi poate afla odihna într-ânsa şi anxietatea abstracţiunii ce, rupându-se de suportul concretului, e ameninţată cu asifixierea „  ( id. Cit. Gheorghe Grigurcu ). Pentru Bârgău, materia este MatriceaMater, Geea arhaică, poate acea enigmatică Lilith, prima femeie a lumii, dinaintea Evei, vezi Kaballa..Este nostalgia eternă a Fecioriei Naturii  matriceale, substanţa ca feminitate comsică, survolată şi inseminată de Spirit.

Este Valeriu Bârgău un poet încifrat ? Nu , ci este , a fost , un poet complex, căutând febril  o „noimă „ a propriului destin, în faţa neantului, stihialului .Astfel, lirica lui este tau

umaturgică, şi catarsică…Chiar prima carte de după l989, ”Apocalipsa după Valeriu” ( parcă o parafrază la Marta Petreu, n ),   este doar o dulce stratagemă, ca şi „Sfârşitul lumii”, al doilea volum pe aceeaşi „temă”…Vigoarea poetului, cea de profunzime, nu păleşte nici o clipă, deşi capcana genericului  ar insinua asta…Umbletul poetului, prin lume, a fost înverşunat, cu aspierităţi în care îşi proteja identitatea  inatacabilă, dincolo de traumele care nu i-au lipsit, ştiu bine ce spun…Bârgău a fost un cuceritor, deseori incomod , mai ales pentru firile ipocrite, spăimoase, iar în spatele atitudinii lui , ardea un suflet „muşcat” încă din copilărie, aşa cum a fost cazul Labiş….

Neobişnuit de pragmatic, arareori  devenea „vulnerabil, deoarece era motivat dramatic a se proteja…Poezia lui este , mai ales iniţial, una  a frustrărilor  unei generaţii, optzeciste.el a fost mereu mândru că aparţine curentului acesta. A încercat, fără succes, să cocheteze şi cu formele prozodice clasice, însă el  nu avea „un trecut cromozomial „ armonic, nu iubea maniera, dorea performanţa şi a intuit exact încotro e drumul lui.

Poezia lui Bârgău  are un caracter indeterminabil, este una a poeticului ca atare „ ( Hugo Friedrich ).Se înşală cine crede că Bârgău n-a  asimilat  ( enorm! ) lecţia poeziei moderne, de la Baudelaire, prin Rimbaud şi  Labiş, ocolind experimentul distructiv al  lui Nichita .Mai degrabă, neîntâmplător, avea uluioare afinităţi elective cu Liviu Ioan Stoiciu, şi, iată, cu Poetul Gheorghe Grigurcu, niciodată nu e prea târziu.In ceea ce  mă priveşte, dincolo de aparenţele de care au nevoie maladivă proştii şi grafomanii, nu am fost supăraţi niciodată, dimpotrivă, în ultimii ani, el depăşind în felul lui  derizoriul pesudo-boemei, mi-a uşurat sufletul prin prietenia „veche”, însufleţită definitiv de anii adolescenţei noastre „bătăioase”…Vor mai îndura anii mei să pot scrie „detaşat” de  mierea amară a experimentelor proprii, ori dimpreună, cu vâlvora şi  spulberul  trăite pe-atunci ?

„Fantezia, spunea acelaşi mare structuralist european, se bucură de libertatea de a „amesteca toate imaginile”, ..Este opoziţia, exprimându-se  în cântare, împotriva unei  lumi de obişnuinţe în care oamenii poetici nu pot trăi, pentru că sunt „oameni divinatori, magici”…Desigur, şi nota bene, în cazul lui omul a fost stilul.

Însă Valeriu Bârgău nu este un „magician” tradiţional, ci unul  al rostirii moderne, prin „alfabetul straniu”, unul profund al sufletului confruntat cu alienarea prin progresul indusrial..O provocare, tot paradoxală,  a poetului în acest sens, e doar o altă capcană, uzul excesiv de terminologie industrială ( cât a trăit la Hunedoara ), fiind un soi de tentativă de „captare „ a semnificaţiilor materiei ce se cere îmblânzită prin spirit, prin cuvântul poetic…A fost perioada modelării discursului propriu prin invazia de „calcare”, ”şantiere „ şi „muncitori încordaţi”…Una din care Bârgău avea să extragă surprinzătoare elemente noi, cărămizi ulterior compozite în zidirea  „limbajului straniu”..

Gusta cuvintele, cu o apetenţă aparte, le sustrăgea şi reflecta apoi „materialitatea”.Poezia lui din „Alfabetul straniu”, într-adevăr, de referinţă, cu un emoţionant presimnţ tragic, premonitoriu, este poezia Materiei,  mai precis a Substanţei..El transferă unic, prin

Alchimia  ( de fapt chimia, poate chiar ..biochimia  substanbţei , sub luminozitatea fiinţei, acea  „substanţă” ea însăşi stranie, din care poezia îşi continuă viaţa în arta lumii.

 Cunoaşterea filozofică, dar şi empirismul constructural, vor fuziona în lirica lui Valeriu Bârgău, scăpată de complexele provincialiste, înfruntând  cu un fel numai  al lui, de „încheietor de pluton”, avatarurile „arheologiei Fiinţei”, uneori la graniţa nefiinţei..

„Cântecele  despre substanţă” sunt variaţiuni pe leit-motivul  artei poetice însăşi, ca mijloc superior de cunoaştere a umanului.A fost un adept al şcolii lui Platon, dar el provenea din

filonul de adâncime al unei lirici magice, din melosul fabulos al originii, cum spune Grigurcu, una rurală, a sorginţii , însă refuzînd păşunismul şi manierismul strecurate în lirica actuală…Aparent inflexibil, tânjind după o iubire ideală, poetul dintoteaduna va fi un „ neînţeles”, deocamdată….Doar critici  empateici, ei îşişi poeţi, au avut înţelegerea superioară, aşa cum ştiu că i-a dat-o şi Mircea Ciobanu, editorul  nostru.Pentru Bârgău viaţa trăită a fost itinerariul magic, al întoarcerii în eternitate.Iubirea lui a fost Arta poeziei, care nu l-a înstrăinat, ci  i-a dat mereu un sentiment supra-identitar, dar înrădăcinat adânc în  „argila făpturii” umane.Poezia este , azi, un avantstop al Cunoaşterii , noi am dialogat repetat despre aceasta.Absurdul  plecării lui premature, cine ştie, într-o altă înţelegere, .va fi să fie  „mai presus de bine şi de rău””Apocaliupsa „ lui, titrată de una din cărţi, l-a derutat şi pe un preot-comentator, care, simplist şi fără vocaţie, se grăbise a-l asocia apostolatului dogmatic…Dar Valeriu Bârgău, în viziunea lui  fulgerată cu blit-zul dintre veghe şi vis, nu era „apocaliptic”, ci dezvăluitor, nu era  un habotnic , ci  un iniţiat pentru care fiecare carte a sa a fost o epifanie zalmoxiană.

Unde  sfârşeşte omul, fizic vorbind,  va continua  opera… Cu o aproape insuportabilă luciditate, în ultimele lui momente dramatice, de înfruntare a bolii  care l-a secerat, el a consemnat ( la primul preinfarct ), o adevărată fopaie de observaţie a luptei fiinţei cu moartea, într-un mod pe care-l cred  unci…DE fapt acele formidabile consemnări lirice, vor fi o mare,  ultimă „exploare”, scufundare  submersiune sforţată tragic, a omului special care a fost acest poet „ pe cont propriu”…Ultimele lui poeme, deasemeni, asta ne comunicau, nu doar nouă, ci oamenilor, dintr-o lume teribilă, ca dintr- un batiscaf  înainte de a rămâne în abisul  sufocant al memoriei ,  al Minţii, dacă ea ne transcende…

Bâîrgău s-a luptat cu inerţia, de fapt, aidoma lui Labiş, doar că  mai departe de boema suicidară , ca şi cea a lui Nichita., bunăoară--- Deoarece Bârgău a aparţinut unei generaţii combatante, într-o istorie   perfidă, cauzatoare  de  ucidere cu zile…Nu a firilor laşe, ci a firilor înnăscut  răzvrătit, cartezian, dar şi întrezărind  inponderabilul, prin cuvântul viu, asumat, remodelat, cu infinite jertfe.Amănunte din viaţa  lui mă îndreptăţesc să afirm că  tragedia prematurei lui dispariţii, a fost mult indusă de acei oameni ai Răului genial, care l-au împins  şi pe el în suferinţe  fatidice.

„Respiraţia mea s-a întors în corp

M-a privit o singură clipă aşa cum priveşte

Fiara sătulă

Pe cea flămândă

Şi-a râs

O ţară ploioasă te aşteaptă şi apoi una

De cenuşă verde

Cu pămătuf de iepure o să fie şterse numele

Cuvintelor de la curtea ta

Pe pardoseala de aur vei cina

Cu un copil agăţat de gât

Mânuţele lui vor potrivi literele

La gura cuptorului

Pentru a fi arse şi astfel  înnobilate

Să aştepte a fi  recirculate în cosmos” (  „Cântec despre  substanţă ( cenuşa ), pag.l8l.

Poezia lui Valeriu Bârgău este una dintre cele mai  de avangardă din lirica postmodernă română.Uluitorul lui mesaj din dramatica submersiune în Nefiinţă, de unde avea să  nu mai revină, din nefericire, în acea noapte fatidică din pragul îndoliat al anului 2oo6,

Ne este adresat nouă …”Alfabetul straniu” este anticamera unei alte dimensiuni, iar Caietul în manuscris,  aflat la soţia sa , poate fi un teribil Testament al unui experiment de mare  profunzime, prin care Poetul Valeriu Bârgău , incredibil de iubitor de viaţă până-n ultima clipă, ne vorbeşte nu straniu, ci într-o limbă primordială,  a limbajului antebabilonian, despre unitatea Fiinţei  şi misterul ei Un Testament care ne priveşte

Deoarece este un disparat reportaj din infern, asuprit de tenebra care îi da târcoale, de neant. …Cred că   acel  timp „care creşte-n urma noastră, de-ntunecăm „, parafrazîndu-l pe Eminescu, îi şi  surâde,  totuşi,  prin teribilul său „reportaj liric” despre substanţă şi trans-substanţă.I-a surâs – şi ne surâde şi nouă, ca o promisiune de dincolo de obsedanta materie….Poezia lui este una a cunoaşterii de graniţă, intuitivă, necesar a fi redescoperită : „ Un foşnet viu, o străpungere a limbilor primitive

Se petrece în taină pe malul tropical

De faţă  cu morţii şi viii

Oglinda  reflectă necunoscuta substanţă din om…” ( pag.l97 )

   Eugen EVU

revista AGERO

Jurnal despre mine

Nu pot sã-mi trãiesc biografia. Asemeni

celui îndrãgostit

un jurnal despre conștiințã mâzgãlesc

în priciul de calcar al muntelui Sfinx

vorbesc despre

durerea elementelor necunoscute. Sugrumate în întuneric

arse de flãcãri radioactive. Tãcute

Luminã veche. Istoricã. Nepãzitã de nimeni.

Asistând la declinul și înãlțarea

semințiilor

murdare de moloz

scoase din spuma mãrilor moarte

împinse de vântul prielnic

în lanul verde de secarã.

II

Copiii și dragostea de copii

Muncile, zilele, chimia chinuitã a elementelor

nãscute prin orașe. Obișnuite la rând

în istoria fascinantã și oarbã

aplaudatã de oameni. Rãul și binele

jurnalului meu e curãțat de contemporani

ars, purificat cu praf iute de calcar

și raze infraroșii.

III

Dragostea e un câine de pazã, obosit

Trezit dimineața, rostogolit prin flacãra

rece a luminii de iarnã.

Jurnal despre mine amestecat

în mãruntaiele acestui mileniu

între globulele roții ale ființelor

și clorofila plantelor asfixiate

o zãpadã încãrcatã de hidrogen

cristalizeazã ființa.

IV

Trec de tristețea anului o mie

luat în derâdere de copiii maturizați

înainte de vreme

sfidat de lumina rozã a vieții în turnul televiziunii

tolãnit pe aburul tuturor ființelor

þin un jurnal despre mine pe o monedã sângerie…

V

Acoperit cu pãturi din pãr de cãmilã

eroul evolueazã lent;

o liniște de plumb își ridicã propriile

crengi în vãzduh.

VI

Viața ne închide în cutia ei neagrã

unde nu se mai aud tramvaiele și strigãtele

vânãtorilor de capre negre

pe crestele Carpaților;

Cântecul, ah! cântecul

și norul de ploaie de desupra

orașului…

VII

Micelii, iarba fiarelor ne arde pielea

supureazã în adâncul pigmenților

steaua decoloratã a sufletului

zeiþã cu ochii întredeschiși în lumina clarã

submarinã

lipitã de carenele vaselor

nimicind bancurile argintii ale ciralilor

sufocând fiinþa scufundãtorului

de performanțã.

VIII

Ideograme. Vãnturi slabe întorc filele unei

istorii netrãite

jurnalele translucide sunt filmate din realitate

în picioare lângã ușile excavatoarelor

proiectãm cu vârful degetului istoriile secrete

visînd marele zid al orientului

hipertrofiat

cu desenele rupestre întinse

în urma elicopterelor militare

reprezentãri anatomice ale oniricului

pâlnia și stamate

cu mâna la gurã sã împiedice fluxul

magnetic

dorinþa accerbã de a i se instala în plãmâni

În mușchii flexibili.

În cutiile învechite

ale memoriei luminãm.