DIALOG CU VALERIU BÂRGÃU

– Valeriu Bârgău, mă bucur că ai acceptat să purtăm un dialog. Sper să fie o discuţie interesantă, mărturie peste ani a ceea ce gândeşti tu despre cărţile tale, despre creaţie, despre viaţă. Aş începe cu o întrebare care să te determine să priveşti înapoi, spre ceea ce ai realizat până acum în activitatea ta literară. Deci: Care dintre cãrţile tale îţi este mai aproape de inimã?

– Eu cred cã privesc destul de des înapoi. Chiar aş putea presupune cã de multe ori trãiesc în paşi de tango – doi paşi înainte şi unul înapoi. Ãsta ar fi ritmul. Dacã greşesc, te rog sã mã corectezi. Încã n-am avut timpul necesar pentru a dansa vreodatã... În schimb – am scris un poem care începe aşa: „Sâmbãtã dupã-amiaza între porţelanurile / chinezeşti/ îmi tai venele ca tu sã exişti...” E în „Noima de aur” şi îţi închipui cã scriindu-mi sub aceastã uriaşã presiune, cãrţile – n-am cum sã le distanţez – adicã sã le mãsor distanţa faţã de cetatea sângelui meu...

– Ai obiceiul sã le reciteşti?

– În cel mai mare secret – pot sã-ţi spun cã le recitesc, dar întotdeauna fãrã martori. Nici mãcar pe criticii care au scris despre ele nu-i iau drept martori. Îmi place sã le amendez singur. Astfel îmi dau seama ce mai am de spus din întregul niciodatã vãzut de cineva...

– În ce constã secretul unei cãrţi? Adicã prin ce crezi tu cã trãieşte dupã ce i se dã drumul în lume?

– Unele cãrţi trãiesc prin ideile lor, altele prin autorii lor. Mai existã şi cãrţi care trãiesc prin noutatea lor sau prin bizareria lor. Eu aş vrea sã scriu o carte care sã trãiascã prin toate acestea. Adicã, atunci când ai putea crede cã trãieşte doar prin idei, sã-ţi dai seama cã existã chircit şi neînsemnat în spatele ideilor – un om, un foarte simplu om, ce poate sã spunã la început ceva care ar pãrea bizar, adicã pe jumãtate nou şi pe un sfert – construcţii idnefinite... Desigur, bunii cititori vor lua acele „unitãţi” de mãsurã ale unui posibil întreg, aşa, la modul ideal...

– Când scrii o carte, ai şi momente de îndoialã?

– Şi.

– Care ar fi unul dintre subiectele peste care simţi cã nu poţi trece, pe care trebuie neapãrat sã-l „spui” într-o carte?

– Ştiu cã fac o mare prostie sã mãrturisesc în public un subiect de carte. Ideea cu acea carte de interviuri cu tânãra generaţie de scriitori, interviuri publicate mai întâi în revista „Tribuna”, din iniţiativa lui Vasile Sãlãjan, ideie transmisã cu doi ani în urmã prin epistole, câtorva zeci dintre tinerii colegi, a apãrut transcrisã cu fidelitate într-un numãr din „Viaţa Româneascã”. A noastrã se numea (dupã Ion Biberii) „Lumea de azi – Lumea de mâine”, a celor doi autori care semnau în revista bucureşteanã, se numea tot aşa... Dar, trec peste asta. Trec pentru cã de idei n-o sã duc niciodatã lipsã...

Aş vrea sã scriu un roman al cãrui personaj principal sã fie Constantin Noica. În jurul acestui mare filozof ar roi o mulţime de personaje ale acestui secol. Ar fi un fel de „Secol XX vãzut prin C.N.”...

– Pentru scriitorul care eşti – sunt posibile şi primejdii?

– Ohoo. Una dintre ele ar fi reprezentatã de scrierea cãrţii despre care vorbeam mai sus...

– Te-ai visat scriitor din copilãrie sau asta a venit treptat, pe negândite?

– Cred cã treaba asta a venit de undeva din interiorul fiinţei mele. Toatã viaţa am trãit printre nescriitori, aş putea spune – chiar între oameni care au urât scrisul, l-au considerat ca fiind superfluu omului normal. Şi acest lucru ar putea sã înceapã de la bunica (fiinţa care m-a crescut), neştiutoare de carte şi ar putea continua cu profesoara de românã din clasa a V-a care atunci când i-am dat un caiet de dictando ce cuprindea o proprie descriere a Moldovei, mi-a înapoiat caietul şi m-a trimis sã culeg frunze de dud pentru viermii de mãtase... Trecând dincolo de anecdotic, mã întreb de multe ori cum am rezistat atâta timp şi cum încã mai rezist în tot felul de meserii şi experienţe, aş putea spune, chiar opuse scrisului...

– Scrisul te izoleazã de ceilalţi oameni?

– Şi da şi nu. Dacã n-aş face-o deloc, i-aş atrage cu brutalitate atenţia cã sunt scriitor şi nu cronicar sportiv. Dacã ar face-o cu prea mare sârg, aş fi nevoit sã-i atrag din nou atenţia cã sunt scriitor şi nicidecum un pustnic, un hibernal trãind numai şi numai din propriile-mi meditaţii... Cred cã în acest caz – calea de mijloc nu mai e a mediocritãţii...

– Chiar dacã în ultima ta carte de versuri spui la un moment dat „Poezia mã asupreşte din ce în ce mai puternic...” vãzându-te scriind şi prozã, criticã literarã, reportaje, interviuri, mi-e teamã cã uiţi prea mult tocmai de ea – de poezie. Am dreptate?

– Dragã poetã, scrisul meu nu se petrece la suprafaţã, poezia mea nu poate fi reprezentatã aşa cum,de pildă, un domn bine îmbrãcat pe care îl ai în preajmã la un moment dat. Nici un detectiv n-ar putea sã încaseze vreodatã nişte bani pe motiv cã a urmãrit cel puţin cinci minute în viaţa lui – viaţa mea interioarã, adicã poezia semnatã cu numele meu. Aşa cã, nimic şi nimeni din iniţiative personale sau a altcuiva n-o sã se poatã lãuda vreodatã cã i-a spus (şi mai ales a reuşit) poeziei mele sã se linişteascã, sã zacã aşa cum zac acele cârpe putrede pe care le adunã bãtrânii înainte de moarte şi dupã ce ei mor, ceilalţi le aruncã nefiind folositoare. „Fac de toate” şi nu chiar de toate. Interviurile au fost fãcute din dorinţa fireascã de a contribui şi noi cu ceva la afirmarea unei generaţii de scriitori. Ce s-a înţeles e bine înţeles. Ce o sã urmeze vom mai vedea... Criticã scriu pentru cã mi se întâmplã de multe ori sã citesc volume de versuri, roman, excelente asupra cãrora critica noastrã „profesionistã” nu se prea apleacã. Fie cã autorii acelor cãrţi nu intrã în jocul conjunctural al zilei şi nopţii, fie cã sunt oameni care aşteaptã în linişte... Ei, liniştea asta enervantã din jurul unor cãrţi foarte bune – mã face sã-mi spun pãrerea despre acele cãrţi pe care oricum le citesc...

– Poezia ta se desfãşoarã dupã un anume program poetic? Ne poţi vorbi de acest program?

– Un mare prieten al meu, poetul Ion Gheorghe, ar putea sã rãspundã în condiţii excelente la aceastã întrebare. ştiind cã el ar putea sã rãspundã atât de minunat, atât de înþelept – n-am decât sã aştept pânã ce voi trece de 40 de ani, pentru a vorbi despre propriul program. El, oricum, te asigur, existã...

– Ce are mai mare importanã pentru tine: talentul sau inventivitatea?

– Inventivitatea, când nu este de naturã paranoicã, nu este altceva decât structura intimã a talentului, sora lui „tainicã”, o sorã care se mişcã în voie prin: arhitecturã, filozofie, lingvisticã, balisticã, oniric şi multe alte tãrâmuri. Aşa cã nu pot sã despart cele douã noţiuni. Ar fi tot aşa cum aş propune sã se despartã poezia de filozofie sau proza de viaţã...

– Un scriitor (şi nu numai el) înainte de a fi în dialog cu ceilalţi, e în dialog cu sine. Acest lucru se poate face numai în singurãtate. Te-aş întreba dacã eşti mulţumit de momentele tale de singurãtate, dacã ştii sã fii destul de independent în acele clipe, dacã (în sfârşit) ştii sã „umbli” prin singurãtatea ta?

– Despre singurãtatea mea în timpul creaţiei, nu pot sã adaug nimic în afarã de ceea ce „transportã” propria mea creaţie în mintea cititorului în timpul unui dialog sincer de ambele pãrţi.

– Scriitorul trebuie sã trãiascã mai întâi pe propria-i piele şi apoi sã aştearnã pe hârtie? Sau experienţa umanã poate fi înlocuitã şi cu altceva? Sã zicem cu lectura?

– Eu am început prin a crede cã „ce trãieşte omul – e sfânt” şi nici acum nu ezit a crede cã e aşa. Dar, opera pe care o lecturezi, este scrisã tot de un om, care, poate a realizat acele pagini de pe urma experienþei sale sau a altcuiva şi tot aşa mai departe... Însã precis undeva, la capãtul capãtului trãieşte totuşi o experienţã „pe viu”, o experienţã care a putut genera o altã experienţã, una literarã. Shakespeare, lumea lui Shakespeare e cea mai realã dintre toate lumile posibile. Tot aşa, putem spune cã e şi cea mai fictivã dintre toate lumile posibile, un sfârşit, un finiş de experienţe politice şi familiale, o încrucişare de filozofii, un prim cod al familiei, codul general al literaturii care nu trãieşte pentru azi sau pentru mâine... şi atunci, cred cã lectura nu mai e un înlocuitor al vieţii trãite, e chiar viaţa trãitã, viaţa şi experienþa pe care o putem solicita în arta noastrã...

– Vrei să facem o călătorie prin biibliotecă? Spune-mi care sunt cãrţile tale cele mai dragi?

– Toate cãrţile îmi sunt dragi, unele dintre ele chiar folositoare iar altele, puţine, de cãpãtâi. Fiinţa mea nu opereazã totuşi atunci când îşi cautã filiaţiile, iubirile, dupã cãrţi. Cel mai mult îi place sã spunã cã se simte minunat şi încordatã la maximum în lumea lui Shaekespeare, cã redevine ea însãşi atunci când se adãposteşte de vitregii sub pãlãria curteanului Motaigne. cã observã florile spiritului când se aflã în preajma grecului Platon şi surprize se pot ivi în continuare. Îmi iau aceastã mãsurã de precauþie pentru cã recent vizionând filmul „Il nome della rosa” mi-am dat seama cã în aceastã lume circulã liberã şi nevãmuitã lumea lui Ecco. Cum, tot aşa, aş putea vorbi despre alte lumi în care, din când în când îmi place sã mã transpun pentru a cãlãtori în compania unor spirite.

– Eşti mulţumit de literatura acestui secol douãzeci?

– Dacã aş fi întru-totul mulţţumit, aş sta într-un fotoliu şi aş citi pânã ce, de atâta bãtrâneţe n-aş mai putea sã vãd literele. Abia atunci aş începe sã le gãsesc mici cusururi.

– Ce poţi spune despre prezenţa scriitorului în revistele literare? E neapãrat necesarã?

– Nu neaparat dar, totuşi, necesarã. Îmi aduc aminte cã Rebreanu menţiona undeva în „Jurnal”, citez din memorie: „ – De la teatru am plecat, la Educaţia Poporului nu mai sunt... mã gândesc sã înfiinţez o revistã literarã...” Chitcãit, scriitorul ardelean ştia el ce spune. În altã ordine de idei, mie, prezenţa în presã îmi dã senzaţia zilnicã, sãptãmânalã, cã mai sunt încã în viaţã... pardon... interiorul breslei mele...

– Îţi iubeşti profesiunea de scriitor?

– Deşi este epuizantã, iar câteodatã de-a dreptul enervantã (pentru alţii şi chiar pentru tine), pot spune cã un poet francez avea dreptate sã-şi intituleze una din cãrţi „Cu urã, dragostea mea, poezia”...

– Ai momente în care te simţi scos cu totul din ale tale, obişnuite?

– Sunt câteva cântece şi alte câteva poezii de-ale noastre, ale românilor, pe care atunci când le aud, dacã stau pe scaun mã ridic imediat în picioare şi iau o perfect controlabilã poziţie de drepţi. Mi se întâmplã asta atunci când aud „Doina” lui M. Eminescu, sau „Deşteaptã-te Române”, „Treceţi Batalioane Române, Carpaţii”... sunt singurele momente în care nu-mi pot controla psihicul şi energia fizicã. Mã gândesc cã e vorba de o energie uriaşã care acţioneazã fãrã putinţã de bruiere asupra conştiinţei mele...

– Consideri cã între generaţiile literare existã numai continuitate sau şi negaţie?

– Îmi pui o întrebare care conţine rãspunsul. Pentru a nega un fenomen trebuie sã-i stãpâneşti toate datele, manifestãrile... Desigur, negaţia poate însemna şi a continua ceva, fãrã sã recunoşti cã datele principale le ai de la înaintaşi. Atunci, chiar devii mai vehement în negaţie... Dar cum eu nu mi-am propus sã-i neg nici pe cei „de la ’70” între care ar trebui sã fiu şi nici pe „optzecişti” între care uneori mã aflu, şi în acelaşi timp mã vãd un om singur în faţa colii de hârtie pe care singur mi-o cumpãr de la librãrie, singur mi-o scriu şi tot singur mã zbat sã o tipãresc, nu mã arãt interesat direct de aceste contacte dintre generaţii. Mai degrabã mã simt atras de creaţia acestor scriitori... În faţa cãrţilor, toate luptele înceteazã. Şi e firesc sã fie aşa şi nu altfel.

Dialog realizat de Mariana PÂNDARU în septembrie 1980