Valeriu Bârgău: „Alfabetul straniu în care vă vorbesc”,

Cu pana hrănindu-se din Alfabetul straniu,

odată şi-odată vei ajunge la Noima de aur

    „Noima de aur”

„Să exişti pe o pagină singur / Să rişti o mie de cuvinte până ce flacăra / va izbucni din unul (…)” ( „Noima de aur” – „***” – pag. 20 ), aici e meşteşugul demiurgic al celui care dintr-un noian de viziuni, ajunge să le dea forma sublimă acelora care sunt mai aproape de însufleţire.

„Scriu despre tine ca despre un minut de linişte / în care aud fabricile veninului în gura şarpelui // Tu singur o să înţelegi / de ce îţi descifrez culoarea sîngelui / în biblioteca roasă de molii (…)”, ne spune poetul tocmai în „Eseu despre poet” ( „Noima de aur” – pag. 36 ). Se pare că poetul e precum o taină ascunsă, gata să-şi arunce în lume neştiutele înţelesuri.

Până să ajungă la taina de a fi poet, omul cel trăitor se împiedică de sălbăticiunea trăirii celei obişnuite. De aceea, trebuie adusă o „Invocaţie continuă”: „Mă tot rog ţinuturilor sterpe să nu-mi pătrundă / în carne / să nu mă obosească iarna cu privirile / jupuind înţelesurile cuvintelor. / … / Ajunge să mă chemi noaptea pe cîmpiile negre ale / imaginaţiei / să mă desfăşor şi să încânt cu acrobaţii mulţimea / mîinile mele vor coborî de pe stîlpii afumaţi / sufletul eroului ţintuit de amarnica vreme. (…).” ( „Alfabetul straniu în care vă vorbesc” – pag. 43 ).

Valeriu Bârgău încearcă să ne treacă prin pasul îngust, dintre evident şi halucinogen. Dacă nu să cuprindem taina de a fi poet, atunci să ne regăsim în taina îmbietoare a poeziei, aceea care va veni. „Mirosul cald al poeziei de mîine / se gudură la poarta oraşului; // … // Mirosul cald al cuvintelor lui Platon / zac împotmolite în mlaştini / pe dedesupt lipitorile n-au întârziat să apară / „ad peram et sacum” / poetului nerăbdător / îi stă bine uciderea balaurului / cunoaşterea şi scrierea graiurilor moarte (…).” ( „Alfabetul straniu în care vă vorbesc” – „Dialogurile grecului Platon cu pasărea” – pag. 6 ).

Undeva în istoria ceţoasă zugrăvită de ilustrul maestru al poemelor născute cu nume de scenă, găsim un poet al zilelor noastre care-şi croieşte şi îşi coase propria mantie pentru un rol până acum nescris: „Soarele de deasupra lui Shakespeare”: „Ce triunghi de lumină mă înfăşură rece / Ce arc mă trage înspre stâncile vulcanice / Soarele îmi acoperă tot mai des faţa / Mă strînge în chingile lui cosmice. // Am obosit de umblat printre lucrurile acestei scene / în pumn am avut regi şi saltimbanci / prinţi şi nerozi / timpul purta bătălii navale cu ideile mele / prin lunetă observam mişcările noroadelor / hărţile ce se schimbau mereu de se înnegrise / hârtia / de patimile păcătoşilor regi. // … // Că am existat – că nu am existat / Soarele a stat aprins deasupra creştetului meu ( „Alfabetul straniu în care vă vorbesc” – pag. 122 ).

Sensibilitatea poetului e-n deplinătatea ei, atunci când este pus la cale un „Poem tradiţional”: „Într-o şaretă am încercat să ghemui un poem tradiţional / din care natura răbufnea / afară / Cîteva păsări exotice zburau în aerul rar / al peisajului / Din mijlocul secolului soarele / se uita chiorîş la caravana demodată a artei. // … // Oh, prieteni ce complicat e un poem tradiţional / şi cîte şuruburi chirilice scot capul / prin pînza de sac. // Aceste istorii nu-s singure. / Ţărîna îşi retrage dinţii / Din imaginaţia dulce / Odihnă şi urcuş. Legile jocului şi ale astrelor / fărîmate în pumni.” ( „Alfabetul straniu în care vă vorbesc” – pag. 126 ).

Asistăm la ce nu ne gândeam degrabă, însufleţirea dintr-o suflare coborâtă într-o „Icoană pe sticlă”: „Sfinţii sunt nişte boabe de mei / presate de univers / pe sticla solzoasă / Caii au căpestre / bătute în ţinte // pe peretele afumat / boabele de mei speră.” ( „Alfabetul straniu în care vă vorbesc” – pag. 109 ).

În „Noima de aur”, Valeriu Bârgău ni se destăinuie încă de la prima poezie: „Construcţie”: „În epoca glaciaţiilor / sunt intimul poemelor / calde // soarele şi-a ascuns în nisip / dinţii îngălbeniţi // O construcţie e taina cerşetorului / unde pe scripeţi mari / sunt ridicate / monede tocite.” ( pag. 7 ). Tehnica poeziei încearcă să ne-o aducă într-un limbaj cât mai accesibil, poetul parcă mirat şi el de câte se pot face prin aranjarea măiastră a cuvintelor: „O idee înaltă / călătorind / prin nisip // Sunetul strugurelui / în căldarea cerului / nimeni nu se roagă // încremenit în forma galopului / cîmpul literelor se deşiră.” ( pag. 8 ). Recunoaştem, pe de altă parte, părerile de rău, remuşcările poetului, atunci când pentru a înălţa triumful poeziei peste semantica obişnuită, cea general valabilă, e deranjată ordinea firească a lucrurilor: „Urme uşoare de natură / în gesturile acestea exasperante / cînd vom călători în interiorul cunoaşterii / bulbul florii va creşte / îndărătnic / – în muzee / natura e sfîntă. Pe trepied / ridicăm ghilotina nimicului. (… ).” ( „Urme uşoare de natură” – pag. 9 ).

Revenirea la mult-îndrăgitul Platon era pe undeva previzibilă: „Dintre toate filosoful este cel mai bun / şi mai adulat de îngeri / din coapsa lui n-a fost ruptă nicio femeie (…).” ( „Platon cel bun” – pag. 23 ).

Este încercată o desenare a stării de veghe, atât de necesară pentru iniţierea în procesul cunoaşterii: „Iarna e un om albit de-o viaţă neînţeleasă / locuind în ţinuturile aglomerate ale surîsului / amar // … // Preţul singurătăţii e cerut de tineri / pentru aducerile aminte fără nume / şi aşezare în contemplaţie.” ( „Poem la un spirit vechi” – pag. 32 ). Cât despre a defini esenţa exprimării poetice în sine, ce poate fi mai tranşant de atât… : „Despre ştiinţa memoriei am părerile mele // cu ele străbat singurătatea / de la un înecat la altul / privind în oglindă / imperiul personal.” ( „Poemul” – pag. 24 ).

Tot despre alăturarea memoriei cu singurătatea, dar undeva din prisma aceluia pe care-l ademeneşte o oază de linişte, poetul ne aduce „O lectură a viziunii”: „Aruncînd în urma calului pieptenele vrăjit / poţi să te apropii de o viziune / obişnuită. // În tinereţe imaginam cîte o plecare în singurătate / (mă rod şi acum unele ore ale vieţii / în afara timpului) sprijinind bărbia în palme / îmi era lehamite să mai am viziuni / şi pe banda memoriei însemnam / din cînd în cînd doar ţipătul bătrînilor nervi.” ( pag. 76 ).

Dar liniştea e pentru poet precum o fata morgana, oricât ar fugi de zbaterea lăuntrică, aceasta rămâne veşnică: „A privi peste umărul poemelor / în celălalt tărîm // … 77 devin acrobatul ce îmblînzeşte văzduhul / cu mîna precipitată / floare răsărită din celălalt tărîm.” ( „Jurnal (8)” – pag. 77 ). Pentru că, mâna poetului nu are odihnă, nu s-a inventat tărâm pentru asta, ea se petrece, se încunună peste timp, de aceea veşnică e poezia.

Daniel Marian

Scriitorii tineri şi cărţile lor. Ion Tudor Iovian

„Un moldovean foarte tînăr in care se puneau speranţe deosebite în cercul (cenaclul) revistei „Ateneu“ prin anii de după ’70 era Ioan Ivan. Mai apoi, poetul a publicat din ce în ce mai rar,, tăcerea dovedindu-se ca mai în totdeauna prielnică, deoarece în confruntarea cu sute de manu scrise adunate la Editura „Car tea Românească“, poezia sa a ob ţinut premiul de debut.
Debutul s-a petrecut în linişte, vreau să spun că volumul său „Pădurea de pini“ (1983), cu mici excepţii (SLAST, Ulici) a fost trecut cu vederea. Şi cum să nu fie aşa cînd poetul (deve nit între timp Iovian) a sosit în literatură cu volumul în mînă în plină epocă a optzeciştilor, cînd nimeni nu mai voia să ştie de nimeni, lîngă Iaru locurile erau atent numărate, o mulţime de oameni serioşi se ocupau cu plasarea în loje special amenajate (eventual cît să încapă un cenaclu, grupare etc.) sau colţurile cele mai întunecoase, a noilor veniţi.
Păcatul“ lui Ion Tudor Ioyian a fost acela că a rămas (din cîte îmi amintesc), fidel poeziei, sale, separîndu-se cu discreţie de poezia lui Ovidiu Genaru, apropiindu-se cu foarte mare atenţie de modelul bacovian, însuşindu-şi de la Bacovia plutirea rece printre lucruri triste chemate să se purifice, să locuiască o lume imaginară. De la sine vine cu o putere asocia tivă excepţională, cu o înfrigu rare a căutării înlăuntrul feno menelor şi lucrurilor, realizînd o poezie a esenţelor, în care, dincolo de spaţiul poemului nu mai poţi construi nimic viabil.
Poezia lui Iovian creează cel mai bine impresia că e „văzută“ (şi numai după aceea tran scrisă) de autor cu cel de-al treilea ochi, trezit de puterile ancestrale ale nevoii observa ţiei, pus să-şi expună punctul de vedere poetic : « şi unde să mă duc ca aşteptarea să ia sfîrşit / şi şă nu întâlnesc / rîurile care îşi cară propria moarte / şi pădurile care n-au foşnit nici odată / şi păsările care nu-şi mai găsesc nicăieri locul pe pămînt / şi nimic nu poate scăpa ochiului acestuia - străin uriaş care nu se fixează pe nici un lucru pe nici o fiinţă / şi plu teşte într-o rece lumină / - oglindă în care se vede / numai ceea ce aparţine morţii“ (în amiaza mohorâtă).
Molcomia poeziei din « Pădurea de pini » este numai aparentă, atunci cînd te aştepţi mai puţin, linearitatea sîngerează abun dent, se creează o osmoză stranie între şîngele animal şi cel vegetal, însăşi lumina ca întru chipare a purităţii îşi lasă (tri butul) picăturile ei de sînge peste peisajul ce pendulează între a fi sau a nu fi imaginar precum în aceste versuri de mare sugestie: „un ochi creşte în mine - planet scămos nelimpezit de pământuri şi sîn ge / în varul lui fierb / imagi nile unor edificii mereu şi me reu începute / alături de / tu berculi grei de lumină / pînă va prinde cheag / amintirea unei viitoare-ncîntări / cînd / voi pu tea oglindi / în mine / o noapte-nstelată / un surîs / galopul vîntului pe luciul inimii / şi ochii altora în propriii-mi ochi / şi clipa / cînd / sunetul şi surîsul amar / şi noaptea-nstelată / şi vîntul / prind flacără şi carne în uriaşul ochi / care mă pune la munci“ (ochiul).
Cu toate aceste mici-mari ex plozii ale adâncului, edificiul ar tistic şe dezvoltă armonios, drama nu este artificializată de forţe ce se introduc de autori pentru a şoca, a scoate brusc în relief contribuţia personală. Poemul capătă un farmec de vechime neatinsă de agenţi dis tructivi, lucrurile simple înconjurate de o aură blînd-filosofică, converg spre alcătuirea unui univers descris eu zgârce nie, simplificat, esenţializat.
La doar un singur volum, poezia lui Iovian se distinge net în peisajul liricii celor mai tineri autori, mai apropiată fiind de cea a confraţilor Liviu Ioan Stoiciu şi Nichita Danilov. Contribuie singură şi odată cu poe zia acestora la diversificarea poeziei contemporane, fără să excludem posibilitatea continuă rii (în alt plan) mereu re începutei şi discutatei poezii bacoviene...

Valeriu BÂRGĂU, Scriitorii tineri şi cărţile lor. Ion Tudor Iovian, în SLAST, februarie, 1986