Referinţe critice

„Dacã tot s-a întâmplat sã fiu cel care a propus editarea volumului „Floarea soarelui”, la concursul din 1977 al Editurii „Cartea Româneascã”, apoi un an mai târziu dupã lansarea lui şi dupã ce cartea s-a numãrat printre cele distinse cu un important Premiu pentru Poezie, îngãduit sã-mi fie a spune câteva cuvinte privitoare la Valeriu Bârgãu, autorul sãu.

Cu talentul, Bârgãu vine de la sine de acasã, bineînţeles, n-am nici un merit altul eu decât acela cã mi-a fost dat sã-l întâlnesc printr-o întâmplare, la un moment dat, şi sã mã bucur de ea. Şi de el…

Într-o descendenţã oarecare din Whitman, cu atât mai convingãtor cu cât relegã artificiile, dar nici înclinarea aceasta nu-i de transformat în program, fãrã complexe, Valeriu Bârgãu comenteazã, descrie, divide în nuanþele ei destule, ascultã ºi psihanalizeazã materia. Pe cea îngheţatã, pe cea uscatã ca pulberea, pe cea ursuzã (a muntelui), pe cea din poem, pe cea neobositã, pe cea plinã de bãşici de rezervã, de motoare, de guri, care dã junghiuri în coaste, care stã în genunchi pe albiile fluviilor noi, care – umplutã excedentar – se scuturã… „prin oraşe/ pânã scapã de primejdia lunilor octombrie, noiembrie…”

Dupã cum simultan, cine zice Dumnezeu a zis şi Dracu, tot astfel zice şi spirit cine a zis materie, nici nu se poate altcumva, iar intuiţia poetului merge la sigur atunci când formuleazã şi observã cum permanent „materia cea nouã aşazã materia veche”, nou şi vechi şi fiind mereu ceva complementar, mereu aproximativ, o veşnicie remaniatã când cu o viaţã când cu o alta, un râu necurmat scoţând la soare meandre şi varietãţi temporale dintr-o cãlãtorie eternã…”

ION CARAION, „JURNAL I”, Volumul I, - Bucureşti, Editura „Cartea Româneascã”, 1980, pag. 246-251.

…„Nu întâmplãtor, atunci când îşi fixeazã subiectele lirice în strânsã concordanţã cu tipul sãu de sensibilitate poeticã, Valeriu Bârgãu regãseşte proprietatea expresiei, tonul puternic, nuanţa inconfundabilã de vitalism care îi personalizase debutul. De altfel, şi cea mai mare parte a poemelor citadine sunt memorabile, învederând încã o datã forţa lui Valeriu Bârgãu de-a plasticiza un spaţiu foarte material, a cãrui exprimare în poezie nu e cu nimic mai puţin vrednicã de pre decât exprimarea ideilor abstracte…”

DUMITRU RADU POPA, „România literarã”,

nr. 30, 1981, pag. 10.

„Linia ascensionalã, din punct de vedere literar, se întrevede în poezia de dupã 1989, adunatã în volumul (cu un generic semibiblic), „Apocalipsa dupã Valeriu”. Aici poetul nu mai e constrâns de nici o cenzurã (doar de cea personalã), poezia sa capãtã accente reflexive, într-o succesiune de „Cântece despre substanţã” sau în ciclul ce dã titlul volumului, transformând în stare liricã o întoarcere cãtre vârsta copilãriei (memoria involuntarã), o felie a realitãţii („Realitatea scrâşneşte devenind mineralã”), o problemã de conştiinţã („Sunt martori pe care niciodatã nu-i asculţi/şi ei se leapãdã de tine tãcând…”), o simplã senzaţie sau un gest banal. Adept al aceluiaşi discurs metaforic, Valeriu Bârgãu este acum poetul unor seducãtoare digresiuni lirice în jurul „substanţei”, printr-o obsedantã revenire asupra semnificaţiilor ei infinite.”

EUGEN BUDÃU, „Bacãul literar” – Editura „Universitas XXI”, Iaşi, 2004, paginile 642 – 644.

„Existã ceva din structura eroilor gorkieni, greu de stãpânit, puşi pe harţã şi revoltã, în temperamentul şi constituþia intimã a eroului liric a lui Valeriu Bârgãu. Un gen de dezmoştenit al civilizaţiei industriale, apãrut din ea, suferind în ea, el o cântã curat sau o detestã, se iluzioneazã în faţa ei sau îşi pierde speranţa parcurgând-o. Un rãzvrãtit şi anticonformist, trufaş şi negator, poetul suferã şi pierde iluziile pure, chiar dacã nu poate supravieţui fãrã de ele. Incifratã, prolixã, parabolicã, uneori, poezia sa se naşte din tensiunea unui zbucium de dincolo de cuvânt, din disputa neliniştitoare între comoditate şi anticonformism, dintre civilizaþie şi ruina ei. Poetul are aerul de rebel, haotic, plin de un orgoliu neascuns, fiind un eclectic şi un baroc, a cãrei coerenţã nu se realizeazã în ideaticã, ci în structurile multiforme, încrâncenate ale metaforei, în gesturile ei, când grandilocvente, când cu aerul de umilitate. Un imaginativ eclectic, pus la rãscruci, ca o giruetã, mişcatã de vântul disputelor interioare, poezia lui denotã o tulburare permanentã a fiinţei, ea neavând structuri nestatornice, ci o zbatere în cãutarea soluţiei supravieţuirii. Supravieţuirea în tensiune. În dramã…”

ION ARIEŞANU: „ORIZONT”, nr. 18, 1982, pag. 5.

„Poet al combustiilor manifeste, al conglomeratelor lingvistice, al structurãrilor prin noţiuni viguroase, Valeriu Bârgãu a debutat în anul 1978 cu o carte în care uzina şi muncitorul erau elemente poetice unificatoare de o realã forţã existenţialã, fãcând obiectul unui lirism de rarã prospeţime, artezianã.

Atras de experienţele şi programele avangardei şi având o maturã conştiinţã scriitoriceascã, Valeriu Bârgãu reuşeşte în cãrţile urmãtoare sã-şi extindã cu supleţe teritoriul poetic mult peste cel al începutului editorial.

Limbajul şi elementele, încãrcãtura cu multiple referinţe, impun în poezia sa reliefurile unor concordanţe specifice între imaginarul poetic şi datul vieţii, sondând arheologiile teluricului. Cuvântul are rolul unui instrument, dar, în egalã mãsurã al unei energii pe care sã o mãsoare…”

IOAN VIERU, „Tomis”, nr. 11, 1989.

„Cum Valeriu Bârgãu, mereu pe fazã, intempestiv cu mãsurã, deşi se poartã elegant, şi fructuos în sfera generalizãrilor, deci a principiilor, îl provoacã pe Mircea Ciobanu sã coboare în concret. Fie privindu-i biografia (familie, studii, redactor ş.a.), fie nominalizând scriitori români dupã caz: Arghezi, Ion Barbu, Blaga, Nichita Stãnescu, Marin Sorescu, Marin Preda, Augustin Buzura, Sorin Mãrculescu, Dan Laurenţiu, A.E. Baconsky, Dana Dumitriu, Petru Dumitriu, N.D. Cocea ş.a…, precum şi critici literari: Cãlinescu, N. Manolescu, Marian Popa…

MARIAN BARBU: revista „DORUL”, Danemarca, anul XV, Nr. 178, ianuarie 2005, pag. 64-65.

„Valeriu Bârgãu este un interlocutor nãbãdãios. Are în el demonul curiozitãþii şi nu lasã discuţia sã lâncezeascã, sã oboseascã nici o clipã, intervenind uneori chiar intempestiv, dar insistând a aduce convorbirea pe fãgaşul pe care el doreşte sã o ducã…

CONSTANTIN CUBLEŞAN: „Caligraf”, nr. 49, martie, 2005, pag. 2.

„Poetul se identificã cu creaţia sa. El pare a respira şi a trãi doar prin poem. Gestul nu comportã infatuare, ci doar o lucidã asumare a condiţiei de creator: „Descriu un peisaj ireal, o insulã de substanţã/ Pe întinsul mãrii sãrate/ Din ranã plecând precum imaginaţia din poemul/ Scris la douãsprezece noaptea/ Nu mai ştiu unde sunt eu/ şi unde poemul meu cu lirã” (Cântec despre substanţã).

Poetul merge spre un limbaj esenţializat, ce puncteazã doar reperele creaţiei sale: „Cel ce viseazã are desenatã harta lumii pe/ Inimã/ Ventricolul stâng şi ventricolul drept/ Iarna şi vara…” (Cântec despre substanţã & autoportret cu umbrã)

Ca şi Nichita Stãnescu şi Valeriu Bârgãu se teme de scindarea universului: „Întâi apãrurã cuvintele de care te temi/ Cuvintele cu douã nume şi trupul gol/ În bãtaia de gheaţã a brumei.”

Scriitorul cerceteazã de fapt lumea de „dincolo”, þinutul ceţei, al umbrei, al întunericului, al îngerului negru. Aflat între pãmânt şi cer, scriitorul respinge „putreziciunea”, cãutând cu ardoare un punct de echilibru: „În oceanul din sine. Pe firul subţire/ Fiinţa e strivitã de buza roşie a cerului/ şi muchia asprã de pãmânt…/ În oceanul din sine orice explozie e un semnal/ De echilibru şi detaşare”.

Înconjurat de moarte, salvarea poetului se aflã în însuşi actul creator evanescent, lipsit de materialitate, luptând sã spargã barierele timpului: „Cântecul are o mie de feţe/…Are ochi de egretã/ De gãinuşã în grâu/ Aşteptând sã se ridice roua/ Spre a nu-i îngreuna aripile şi trupul.”

CORINA HOLOBÂCÃ: „Ardealul literar”, nr. 1, 2005, pag. 31.

„…aceeaşi încordare spre relevarea liricã a lumii industriale şi-a corespondenţelor dintre muncitori şi poet a fost repede curmatã, în locul ei ivindu-se o tensiune de tip pantagruelic spre producerea şi absorbirea de imagini, metafore înlãnţuite cu o fervoare proprie delirului, asociaţiuni lexicale insolite, juxtapuse fãrã sã comunice între ele, un întreg vacarm de „blitzuri” imagistice, întretãindu-şi fulgere de diverse culori şi intensitãţi, constituindu-se într-un scop în sine…”

LAURENŢIU ULICI „Literatura românã contemporanã”, Editura „Eminescu”, 1995, pag. 249 – 250.

„Într-un astfel de context degajat, poetul se rosteşte, recurgând la un imaginar avântat, nu o datã tangent la expresionism : „ Un popor însetat a fost gãsit între urechile ierbii / trãgând dupã sine rãdãcinile satului prin huma de-acasã / o mie de sori au încãlecat cocoşul ce sparge noaptea / în douã, / pe stinghia lui de lemn – împietritã împãrãţie - / se cuvine sã stãm / pânã ce se tocesc sub pãmânt / toate cântecele casei dinspre ziuã” (Satul în toamnã). Tradiţionalul conflict sat-oraş e atins doar în fugã, surdinizat : „A stat de vorbã cu elementele îndelung. / Era o margine de continent singuraticã;/ şi nici acum nu înflorise liliacul/ alungat cu pietre de cetãþenii, oraşelor scufundate ” (Pilda astrologului). În schimb apare, ca un factor al modernizãrii unui motiv bãtãtorit şi prea adesea degradat, însã conţinând germeni puternici de regenerare, mentalitatea ecologicã. Faţã de simpla reacţie pasivã a regretului unui mirific tãrâm pãrãsit, se înscrie reacţia activã a conservãrii : „Vreau sã salvãm puţina luminã albã/ cu dinţii albi, coloana vertebralã albã/ visul mai alb decât marmora în care-şi face loc/ de adãpost, sturzul” (Cântec despre substanþã).

Dar dincolo de-o asemenea punctualã asumare tematicã putem vorbi la Valeriu Bârgãu despre o modelare a sensibilitãþii în aşa fel încât aceasta sã funcţţioneze într-un chip specific, aidoma unui aparat din care ies obiecte având un anume tipar. O elementaritate rodnicã a eului de rusticã sorginte se vãdeşte în accentul pus pe concreteţe, pe materialitatea expresã a tropilor, care capãtã o plasticitate mustoasã precum un omagiu adus materiei…

GHEORGHE GRIGURCU „Ardealul literar”,

nr. 3, 2005, pag. 8 – 9;

„În urmã cu destui ani (în 1977), Valeriu Bârgãu a debutat la prestigioasa Editurã „Cartea Românescã” în timp ce aceasta îl avea ca director pe Marin Preda. A fost unul dintre debuturile poetice care nu s-au mai aliniat cuminte la tarele unui realism socialist trâmbiţat cu mare zgomot şi plãcere de adepţii sãi, ci, încãlcând regula jocului, a „pus în undã” poezia de facturã frust-realistã ale cãrei nervuri aveau sorginte, poate, walterwhitmanianã adaptatã ultimului sfert de secol XX. Cel puţin la noi, în România. Însuşi titlul volumului purta cu sine un simbol, drept cã de valoare dublã:

Floarea Soarelui, sau mâna de lucru, astfel cã explicaþia din a doua strofã a primului poem din volum, nu face decât sã nuanţeze şi sã dea greutate ideii enunţate puþin mai înainte: „Discul rotit de maşinãriile din pãmânt / pe roţi dinate se plimbã faţa de calcar a lumii”; (Floarea Soarelui, pag. 5)

DUMITRU HURUBÃ, „Ardealul literar”, nr. 2, 2005, pag. 23-24

…„Tulburarea naturii” (1982) vãdeşte o sintezã echilibratã a celor douã maniere conturate anterior. În volumele urmãtoare – „Plantele din fereastrã” (1984), „Noima de aur” (1986), „Sfârşitul lumii” (1992). „Apocalipsa dupã Valeriu (1996) -, poezia lui Bârgãu, consecventã unei formule bine „rodate”, dobândeşte un spor de echilibru, autenticitate şi pregnanţã, şlefuindu-se fãrã transformãri majore…

DICŢIONARUL GENERAL AL LITERATURII ROMÂNE, Academia Românã, Editura Univers Enciclopedic, 2005, pag. 457.

„ … Valeriu Bârgău, în pofida grelei materialităţi a poeziei sale, este un ucenic platonian şi un maestru al vederii universalului în individual.“

DUMITRU VELEA – Valeriu Bârgău şi cartea matrice

„Poet vizionar, Valeriu Bârgău a scris două cărţi originale despre apocalipsă (cărţi în felul lor profetice, în limbaj poetic, pline de simboluri, figuri, aluzii, metafore şi alegorii, a căror interpretare poate avea sensuri diferite şi care pot fi greu de înţeles): una, despre „Sfârşitul lumii“ (e chiar titlul ei) şi alta despre apocalipsa personală, intitulată „Apocalipsa după Valeriu“ …“

LIVIU IOAN STOICIU – De la apocalipsa personală a lui Valeriu Bârgău la „Sfârşitul lumii“.