La
zece ani de la neaşteptata dispariţie a „cavalerului văzduhului”
(„fotograf de realităţi” sau „umil poet din provincie”, cum
se autodefinea în poeme), lirica lui Valeriu Bârgău continuă
să-şi releve partea nebănuită a alcătuirii, reprezentând o
provocare pentru cei preocupaţi de fenomenul literar. Debutând în
1978, poetul a publicat, pe perioada celor trei decenii de activitate
literară, nu mai puţin de zece volume de poezie, dar şi două
romane, cărţi de critică literară şi de reportaj. Despre unele
valenţe ale creaţiei sale s-a vorbit mai puţin, ţinând mai cu
seamă de relevanţa realului, precum şi de dimensiunea
experienţială
a acesteia. Am urmărit acest aspect în Marele
echilibru,
volum apărut postum în 2011 (la cinci ani de la moartea poetului),
reprezentativ pentru întregul său parcurs literar, având în
vedere că o treime dintre poeme sunt reluări din cărţi
anterioare: patru au apărut în Alfabetul
straniu în care vă vorbesc
(publicat în 1980, când Valeriu Bârgău devenea membru al Uniunii
Scriitorilor), două în Tulburarea
naturii
(1982), trei în Plantele
din fereastră
(1984), şase în Noima
de aur
(1986), şaisprezece în Sfârşitul
lumii
(1992) şi nouă în Apocalipsa
după Valeriu
(1996).
Marele
echilibru
este o carte îndrăzneaţă, echilibrată şi compactă, cuprinzând
patru secţiuni: Hotărârea
mea de a retrăi evenimentele (I),
La capătul fericit al nefericirii (II),
Numărul firelor de nisip (III),
respectiv,
Manevre civile (IV).
Singura cale de instaurare a ceea ce poetul consideră „marele
echilibru”
(deşi într-un poem declarase că îi este cu neputinţă să-şi
trăiască
biografia) este ancorarea în real, trăirea şi retrăirea efectivă
a evenimentelor (fie colective, fie personale), scrisul autentic
născându-se din evenimente,
o serie de poeme putând fi considerate posibile secvenţe ale unui
jurnal (situare în locuri, întâlniri cu oameni ori căutarea
sinelui de odinioară, într-un trudnic efort de redobândire a
identităţii şi sinelui prezent). Consider că această dimensiune
a concretului, precum şi surprinderea şi imortalizarea
evenimentelor realului constituie o componentă esenţială a artei
sale poetice.
„Sunt
fotograf de realităţi” – mărturiseşte poetul într-un poem –,
„profesiunea mea de credinţă/ incomodează o droaie de inşi./ Cu
poemele sub braţ străbat/ o arşiţă puternică/ Mă dor ochii de
atâta mercur în aer./ Mă dor gingiile de atâta cerneală
tipografică/ În baza developantă stau zile întregi/ Pândesc zeii
să le decojesc sufletul./ Ca pântecul unui cireş în plină
autostradă./ Alb. Temător. Să nu fiu scurs/ printre lucrurile pe
care le fotografiez/ de la marginea lumii până în mijlocul
sufletului/ Imaginea realităţii cât inimile semenilor./ Sculptez
societăţi gata uscate. Marea fotografie/ în care umblu”
(Fotograf
de realităţi).
De
altfel, numeroase lucrări îşi plasează debutul pe secvenţe
palpabile ale unei realităţi personale, posibile expoziţiuni ale
unor naraţiuni, transfigurate ulterior în poem: „Privind un tânăr
am descoperit/ izvorul principalelor mele poeme” (Privind
un tânăr);
„Vecinul meu scrie în fiecare seară/ la o carte despre cum a fost
el şofer în război” (Ce
nu se vede);
„După o stâncă înaltă, în munţii Aninei/ femeia Stroescu
Olimpia citea o carte/ de Zaharia Stancu. Era cald. Înăbuşitor.
Iulie.” (Încă
o dată, pământul);
„El e mai tânăr cu patru ani decât mine/ şi i-am citit în
antologia Vânt
potrivit până la tare/
scorţosul poem La
Hunedoara”
(Horst
Samson);
„Am fost criticat într-o şedinţă de colegiu/ (făceam parte pe
atunci dintr-un organism administrativ!)/ de către mai mulţi
aşa-zişi scriitori:/ Uitaţi-vă tovarăşi ce fel de poezii
moderniste ne propune Bârgău/ ale unui tip care nici nu ştim dacă
există!” (Richard
Wagner).
În
paralel, poetul acordă o atenţie la fel de importantă
înlăuntrului,
adică celuilalt
univers, „fotograful de realităţi” reuşind să nu-şi piardă
calitatea de trăitor şi retrăitor de evenimente (înainte de a
deveni gânditor şi, desigur, creator): „Să retrăiesc
evenimentele importante/ Disciplinele rigide ale istoriei personale.
Atacurile/ poeziei moderne/ asupra firii mele de urs blajin/ încăput
în vizuina neluminată a realităţii” (Hotărârea
mea de a retrăi evenimentele).
Această
retrăire
prilejuieşte creaţia, scrisul devenind acea „aventură specială”
menită să-i justifice destinul în raport cu existenţa (prezentă
sau trecută) a semenilor: „Scriind – o aventură specială mi se
înfăţişează/ în carne şi oase/ pe masa de lucru, dintre filele
cărţilor/ mă asediază o memorie a tuturor memoriilor” (Aventură
specială).
Se
pare că, în această aproape supraomenească încercare,
„fotograful de realităţi” a fost prea
puţin
pentru a putea cuprinde toate evenimentele care „trosneau sub
greutatea de matahală a timpului”; la un moment dat, noi, oamenii,
suntem prea
puţin
la trup şi la suflet să putem duce povara, să putem cuprinde toate
adevărurile şi durerile lumii, ale istoriei personale şi
universale („mă surprind întotdeauna adevărurile/ de după
adevărurile istoriei”); în acest caz, nu va putea exista
niciodată un
echilibru.
Copleşit, poetul a simţit că e prea mult, simţind că încercarea
îi poate fi fatală; atâta doar că nu a prevăzut cu exactitate
momentul. Pentru că în ciuda obsesiei „marelui echilibru”,
lumea în care ne încăpăţânăm să (supra)vieţuim este, prin
excelenţă, una a dezechilibrului, a agresivităţii şi a
alienării, poetul percepând, în permanenţă, la nivel molecular
şi celular, ceea ce el numeşte, aproape obsedant, „chimia
chinuită a elementelor: „văzduhul metalic al nopţii”,
„flăcările radioactive”, „câmpul magnetic al lucrurilor”,
„liniştile de aluminiu”, „uraniul dezintegrat” al fânului
abia cosit ori „clorofila plantelor asfixiate”.
Elementele
experienţiale răzbat şi în imaginile rememorate ale copilăriei
(„Copilărie stând prin lanuri verzi de floarea-soarelui”;
„Aerul tare încărcat de cărăbuşi, al copilăriei”), dar şi
în notele trăirii neputinţei şi sângerării (într-un secol „ca
un om înecat pe lună plină”, la acest „capăt fericit al
nefericrii” unde plânge un înger cu ochii deschişi): „Mă dor
ochii de atâta mercur în aer” (Fotograf
de realităţi),
„Merg şi însângerez lucrurile din preajmă” (Sânge
şi cretă);
„Timpul ne striveşte de pereţii lui sângeroşi” (Revelaţia
jocului de-a prinselea);
„Tot mai aproape e ziua când/ îmi sângerează memoria (Lupta
cu memoria)
sau „Îndeaproape am văzut pasărea sângerândă în aer/ Greul
pământului îi atinsese sufletul” (Greul
pământului).
Pentru
poet, dragostea e „un câine de pază, obosit/ trezit dimineaţa,
rostogolit prin flacăra/ rece a luminii de iarnă” (Jurnal
despre mine),
viaţa e „o bicicletă alergând pe şosea/ fără amintiri”
(Poem
despre sine),
poemele sale sunt sânge şi cretă „pe spinarea bombată a
mileniului trei” (Sânge
şi cretă),
iar „între întuneric şi istorie/ aşteaptă o mie de popoare
pietrificate” (Deosebirea
dintre istorie şi întuneric).
Deseori,
poemele lui Valeriu Bârgău sunt înrădăcinate, aidoma arborilor,
în anumite locaţii (Hunedoara, Anina, Peştera Bolii, Siracuza) sau
grăiesc despre oameni reali (Stroescu Olimpia, Horst Samson,
Constant Tonegaru sau vecinul Pompiliu, cel care scria cu necontenire
despre război). Există numeroase referiri la animale (cărăbuşi,
„cai desculţi” şi „păsări obosite”, sturzi „ivindu-se
în arşiţă” şi „capre negre”, „melci ieşiţi din
cochilii”, câini, şopârle, licurici ori insecte ce-ţi brăzdează
”pielea stacojie a feţei”), precum şi alte elemente, imagini
dezolante: păsări ucise, dughene prăbuşite de ploi, surprinse în
imagini disparate, sec, fotografic, secvenţe întregi de poem
constând în astfel de enumerări (de impact) ale unor lucruri,
imagini şi concepte: „Religii autohtone./ Statui scoţând
capetele dintre păsările ucise./ Abatorul. Dughenile prăbuşite de
ploi./ Mirosul animalelor./ Jocul de-a prinselea cu fiara ce ne
pândeşte” (Revelaţia
jocului de-a prinselea)
sau: „Părăsesc visul./ Umplu orizontul/ cu umbrele lor amorţite.
Stindarde/ pentru cei adăpaţi din sudoarea pietrelor. Strânşi/ în
centuri electrice. Spânzuraţi de-a lungul/ şoselei. Sar înăuntrul
pământului./ Îi umplu nările. Venele. Îl îneacă. Plantele
albesc:/ Încet. Sigur. Roţile se învârt. Ne acoperă/ imaginile
făurite în aer” (Pompei)
etc.
Consider
că în asta constă forţa „realismului” liricii lui Valeriu
Bârgău. Este impactul acelui real care, în cele din urmă, avea
să-l copleşească. Aşa cum sfârşeşte prin a ne copleşi pe noi
toţi, pentru că aceasta este provocarea, destinul, frumuseţea
tragică a trecerii noastre prin lume, la urma urmei.
De
pe coperta volumului său, ochii „fotografului de realităţi” ne
ţintesc semnificativ, cu subînţeles parcă. Poezia mea, ne spune,
este a voastră, e poezia omului şi a evenimentelor. Eu cred că
nici nu s-ar putea altfel. Pentru că el, poetul (umil) din
provincie, în solitudinea sa, continuă să facă ceea ce a făcut
dintotdeauna: „Rămân singur/ să fotografiez realităţile. Un
câine mă vede/ de la balconul vecinilor/ şi latră./ Veacurile
sunt din ce în ce mai greu de fotografiat./ Meseria de fotograf de
realităţi e ca o stare/ de spirit periculoasă/ Oamenii mă trag de
mâneci pe stradă;/ Ce faci omule cu atâtea fotografii?/ Vorbele
lor cad obraznice pe lentilele/ cu care imaginez/ fotografii violente
despre realitate…”
Din
păcate, perspectiva e departe de a fi optimistă…
Ladislau Daradici
