Reţeaua fină a discursului liric al volumului "Apocalipsa după Valeriu Bârgău'', Editura "Helicon", Timişoara, 1996, se menţine la aceeaşi cotă pe care am cunoscut-o de-a lungul anilor, în care găsim acel amestec de mag şi alchimist, de sihastru şi arheu, având în sine tulburări ancestrale: "Melcul se stinge în iarbă/ Umbra lui în cosmos e albă" (...) (Cântec despre substanţă).
Versurile sunt frământate de obsesiile substanţei, a macrocosmusului oglindit în microcosmusul interior, fuziune ce dă naştere unui univers intim care vibrează la oscilaţiile realului: "Vede în spatele ei chipul colţuros la unui bărbat /Cu desăvârşire în metal/ Cu vizierele ridicate/ Încearcă să-i observe ochii în locurile întunecate/ Ale oţelului/ Dar nu descoperă decât liniile subţiri ale unei hărţi/ Ce conducea cu uşurinţă călătorii din alt veac/ Înspre groapa leilor situată în partea de nord/ A vieţii retezate atât de brutal"...
Valeriu Bârgău face din imaginaţie un mod de conturare a interiorităţii. Realitatea devine "minerală" atunci când: "Maşina cursă de noapte prin imperiul de cenuşă/ al nopţii/ cineva apasă butonul soneriei aşteptând să cadă/ O duzină de stele/ Din trupul lucios al cerului".
În prezentul volum o percepţie acută a interiorităţii face ca proiectarea metodică a trăirilor să se reverse într-un discurs linear şi persuasiv. Revelaţia provine din exultanţa confesiunii, viziunea fiind ipostaze ale unor trăiri autentice: ''Cineva în apropierea mea pictează/ Şi nu pot şti de ce lumile acelea mă privesc/ Drept în ochi''. Poetul conectează poemul la o tensiune înaltă şi se lasă străbătut de atomii unei existenţe efervescentă la limita dintre o participare fantastă şi extazul calculat, încât, lectura este o formă de electrocutare: "În coliba ce îmi serveşte de adăpost/ Fenomenele rostogolesc în praf/ Zarurile unor necunoscute energii". Confesive în substanţa lor intimă, poemele utilizează subtile trucuri retorice pentru a echilibra emisia lirică şi pentru a dubla existenţa în sine prin reflecţia artistică: "Eu iubeam o femeie despletită, o femeie cu pielea/ Roşie/ O femeie din trestie de zahăr cu rochia/ Sfârtecată/ Prin mărăcinii filosofilor". Originalitatea vine din aparenţa de lume faustiană, din tensiunea premoniţiilor: "Văzând stâlpul de foc ce se depărta/ Un muribund ar putea să se ridice din mijlocul/ Flăcării şi să caute/ obloane secrete pentru ieşirea din fiinţă".
Limba profetică din ''Apocalipsa după Valeriu" are un anume fel de exprimare clocotitoare şi sibilinică, ridicând realitatea la dimensiunile apocalipsei: ''Otrăvită de timpul scurs ca un izvor/ De undeva către niciunde./ Într-o albie falsă îmi pregătesc fiertura/ Din petale de Bella Donna/ Ceremonios, pe potriva faptelor şi credinţelor/ Într-un demult, într-un cândva, altundeva/ Degetele noastre vânturau fără-ncetare''.
În realitate, Valeriu Bârgău nu este un imaginativ, căci nu disponibilitatea fanteziei îl defineşte, ci un fel de al patrulea simţ care percepe substanţa în esenţa ei, care îl ajută să vadă dincolo de aparenţe şi fapte. Viziunile sale provin, aşadar, din exacerbarea unor presimţiri şi din amplificarea amănuntelor trăite, trecute prin filtrul imaginilor ce vin în avalanşă. În poemele lui Valeriu Bârgău e mult amestec de penitenţă şi demonism din care răzbate un ideal secret al izbăvirii: ''Da, am răspuns,Turnul Colţei e umbra/ Din care m-am născut acum o mie de ani/ Şi de atunci renasc la fiecare o mie''(...)
''Apocalipsa după Valeriu'' e un poem liric al unui eu ce-şi trimite fruntea să se recunoască ''În bucata de cer de deasupra'', incontestabil rezervată, numai, aleşilor Poeziei.
Al.Florin ŢENE
CONFLUENŢE LITERARE, 18 decembrie,2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu