Referinţe critice

„Dacã tot s-a întâmplat sã fiu cel care a propus editarea volumului „Floarea soarelui”, la concursul din 1977 al Editurii „Cartea Româneascã”, apoi un an mai târziu dupã lansarea lui şi dupã ce cartea s-a numãrat printre cele distinse cu un important Premiu pentru Poezie, îngãduit sã-mi fie a spune câteva cuvinte privitoare la Valeriu Bârgãu, autorul sãu.

Cu talentul, Bârgãu vine de la sine de acasã, bineînţeles, n-am nici un merit altul eu decât acela cã mi-a fost dat sã-l întâlnesc printr-o întâmplare, la un moment dat, şi sã mã bucur de ea. Şi de el…

Într-o descendenţã oarecare din Whitman, cu atât mai convingãtor cu cât relegã artificiile, dar nici înclinarea aceasta nu-i de transformat în program, fãrã complexe, Valeriu Bârgãu comenteazã, descrie, divide în nuanþele ei destule, ascultã ºi psihanalizeazã materia. Pe cea îngheţatã, pe cea uscatã ca pulberea, pe cea ursuzã (a muntelui), pe cea din poem, pe cea neobositã, pe cea plinã de bãşici de rezervã, de motoare, de guri, care dã junghiuri în coaste, care stã în genunchi pe albiile fluviilor noi, care – umplutã excedentar – se scuturã… „prin oraşe/ pânã scapã de primejdia lunilor octombrie, noiembrie…”

Dupã cum simultan, cine zice Dumnezeu a zis şi Dracu, tot astfel zice şi spirit cine a zis materie, nici nu se poate altcumva, iar intuiţia poetului merge la sigur atunci când formuleazã şi observã cum permanent „materia cea nouã aşazã materia veche”, nou şi vechi şi fiind mereu ceva complementar, mereu aproximativ, o veşnicie remaniatã când cu o viaţã când cu o alta, un râu necurmat scoţând la soare meandre şi varietãţi temporale dintr-o cãlãtorie eternã…”

ION CARAION, „JURNAL I”, Volumul I, - Bucureşti, Editura „Cartea Româneascã”, 1980, pag. 246-251.

…„Nu întâmplãtor, atunci când îşi fixeazã subiectele lirice în strânsã concordanţã cu tipul sãu de sensibilitate poeticã, Valeriu Bârgãu regãseşte proprietatea expresiei, tonul puternic, nuanţa inconfundabilã de vitalism care îi personalizase debutul. De altfel, şi cea mai mare parte a poemelor citadine sunt memorabile, învederând încã o datã forţa lui Valeriu Bârgãu de-a plasticiza un spaţiu foarte material, a cãrui exprimare în poezie nu e cu nimic mai puţin vrednicã de pre decât exprimarea ideilor abstracte…”

DUMITRU RADU POPA, „România literarã”,

nr. 30, 1981, pag. 10.

„Linia ascensionalã, din punct de vedere literar, se întrevede în poezia de dupã 1989, adunatã în volumul (cu un generic semibiblic), „Apocalipsa dupã Valeriu”. Aici poetul nu mai e constrâns de nici o cenzurã (doar de cea personalã), poezia sa capãtã accente reflexive, într-o succesiune de „Cântece despre substanţã” sau în ciclul ce dã titlul volumului, transformând în stare liricã o întoarcere cãtre vârsta copilãriei (memoria involuntarã), o felie a realitãţii („Realitatea scrâşneşte devenind mineralã”), o problemã de conştiinţã („Sunt martori pe care niciodatã nu-i asculţi/şi ei se leapãdã de tine tãcând…”), o simplã senzaţie sau un gest banal. Adept al aceluiaşi discurs metaforic, Valeriu Bârgãu este acum poetul unor seducãtoare digresiuni lirice în jurul „substanţei”, printr-o obsedantã revenire asupra semnificaţiilor ei infinite.”

EUGEN BUDÃU, „Bacãul literar” – Editura „Universitas XXI”, Iaşi, 2004, paginile 642 – 644.

„Existã ceva din structura eroilor gorkieni, greu de stãpânit, puşi pe harţã şi revoltã, în temperamentul şi constituþia intimã a eroului liric a lui Valeriu Bârgãu. Un gen de dezmoştenit al civilizaţiei industriale, apãrut din ea, suferind în ea, el o cântã curat sau o detestã, se iluzioneazã în faţa ei sau îşi pierde speranţa parcurgând-o. Un rãzvrãtit şi anticonformist, trufaş şi negator, poetul suferã şi pierde iluziile pure, chiar dacã nu poate supravieţui fãrã de ele. Incifratã, prolixã, parabolicã, uneori, poezia sa se naşte din tensiunea unui zbucium de dincolo de cuvânt, din disputa neliniştitoare între comoditate şi anticonformism, dintre civilizaþie şi ruina ei. Poetul are aerul de rebel, haotic, plin de un orgoliu neascuns, fiind un eclectic şi un baroc, a cãrei coerenţã nu se realizeazã în ideaticã, ci în structurile multiforme, încrâncenate ale metaforei, în gesturile ei, când grandilocvente, când cu aerul de umilitate. Un imaginativ eclectic, pus la rãscruci, ca o giruetã, mişcatã de vântul disputelor interioare, poezia lui denotã o tulburare permanentã a fiinţei, ea neavând structuri nestatornice, ci o zbatere în cãutarea soluţiei supravieţuirii. Supravieţuirea în tensiune. În dramã…”

ION ARIEŞANU: „ORIZONT”, nr. 18, 1982, pag. 5.

„Poet al combustiilor manifeste, al conglomeratelor lingvistice, al structurãrilor prin noţiuni viguroase, Valeriu Bârgãu a debutat în anul 1978 cu o carte în care uzina şi muncitorul erau elemente poetice unificatoare de o realã forţã existenţialã, fãcând obiectul unui lirism de rarã prospeţime, artezianã.

Atras de experienţele şi programele avangardei şi având o maturã conştiinţã scriitoriceascã, Valeriu Bârgãu reuşeşte în cãrţile urmãtoare sã-şi extindã cu supleţe teritoriul poetic mult peste cel al începutului editorial.

Limbajul şi elementele, încãrcãtura cu multiple referinţe, impun în poezia sa reliefurile unor concordanţe specifice între imaginarul poetic şi datul vieţii, sondând arheologiile teluricului. Cuvântul are rolul unui instrument, dar, în egalã mãsurã al unei energii pe care sã o mãsoare…”

IOAN VIERU, „Tomis”, nr. 11, 1989.

„Cum Valeriu Bârgãu, mereu pe fazã, intempestiv cu mãsurã, deşi se poartã elegant, şi fructuos în sfera generalizãrilor, deci a principiilor, îl provoacã pe Mircea Ciobanu sã coboare în concret. Fie privindu-i biografia (familie, studii, redactor ş.a.), fie nominalizând scriitori români dupã caz: Arghezi, Ion Barbu, Blaga, Nichita Stãnescu, Marin Sorescu, Marin Preda, Augustin Buzura, Sorin Mãrculescu, Dan Laurenţiu, A.E. Baconsky, Dana Dumitriu, Petru Dumitriu, N.D. Cocea ş.a…, precum şi critici literari: Cãlinescu, N. Manolescu, Marian Popa…

MARIAN BARBU: revista „DORUL”, Danemarca, anul XV, Nr. 178, ianuarie 2005, pag. 64-65.

„Valeriu Bârgãu este un interlocutor nãbãdãios. Are în el demonul curiozitãþii şi nu lasã discuţia sã lâncezeascã, sã oboseascã nici o clipã, intervenind uneori chiar intempestiv, dar insistând a aduce convorbirea pe fãgaşul pe care el doreşte sã o ducã…

CONSTANTIN CUBLEŞAN: „Caligraf”, nr. 49, martie, 2005, pag. 2.

„Poetul se identificã cu creaţia sa. El pare a respira şi a trãi doar prin poem. Gestul nu comportã infatuare, ci doar o lucidã asumare a condiţiei de creator: „Descriu un peisaj ireal, o insulã de substanţã/ Pe întinsul mãrii sãrate/ Din ranã plecând precum imaginaţia din poemul/ Scris la douãsprezece noaptea/ Nu mai ştiu unde sunt eu/ şi unde poemul meu cu lirã” (Cântec despre substanţã).

Poetul merge spre un limbaj esenţializat, ce puncteazã doar reperele creaţiei sale: „Cel ce viseazã are desenatã harta lumii pe/ Inimã/ Ventricolul stâng şi ventricolul drept/ Iarna şi vara…” (Cântec despre substanţã & autoportret cu umbrã)

Ca şi Nichita Stãnescu şi Valeriu Bârgãu se teme de scindarea universului: „Întâi apãrurã cuvintele de care te temi/ Cuvintele cu douã nume şi trupul gol/ În bãtaia de gheaţã a brumei.”

Scriitorul cerceteazã de fapt lumea de „dincolo”, þinutul ceţei, al umbrei, al întunericului, al îngerului negru. Aflat între pãmânt şi cer, scriitorul respinge „putreziciunea”, cãutând cu ardoare un punct de echilibru: „În oceanul din sine. Pe firul subţire/ Fiinţa e strivitã de buza roşie a cerului/ şi muchia asprã de pãmânt…/ În oceanul din sine orice explozie e un semnal/ De echilibru şi detaşare”.

Înconjurat de moarte, salvarea poetului se aflã în însuşi actul creator evanescent, lipsit de materialitate, luptând sã spargã barierele timpului: „Cântecul are o mie de feţe/…Are ochi de egretã/ De gãinuşã în grâu/ Aşteptând sã se ridice roua/ Spre a nu-i îngreuna aripile şi trupul.”

CORINA HOLOBÂCÃ: „Ardealul literar”, nr. 1, 2005, pag. 31.

„…aceeaşi încordare spre relevarea liricã a lumii industriale şi-a corespondenţelor dintre muncitori şi poet a fost repede curmatã, în locul ei ivindu-se o tensiune de tip pantagruelic spre producerea şi absorbirea de imagini, metafore înlãnţuite cu o fervoare proprie delirului, asociaţiuni lexicale insolite, juxtapuse fãrã sã comunice între ele, un întreg vacarm de „blitzuri” imagistice, întretãindu-şi fulgere de diverse culori şi intensitãţi, constituindu-se într-un scop în sine…”

LAURENŢIU ULICI „Literatura românã contemporanã”, Editura „Eminescu”, 1995, pag. 249 – 250.

„Într-un astfel de context degajat, poetul se rosteşte, recurgând la un imaginar avântat, nu o datã tangent la expresionism : „ Un popor însetat a fost gãsit între urechile ierbii / trãgând dupã sine rãdãcinile satului prin huma de-acasã / o mie de sori au încãlecat cocoşul ce sparge noaptea / în douã, / pe stinghia lui de lemn – împietritã împãrãţie - / se cuvine sã stãm / pânã ce se tocesc sub pãmânt / toate cântecele casei dinspre ziuã” (Satul în toamnã). Tradiţionalul conflict sat-oraş e atins doar în fugã, surdinizat : „A stat de vorbã cu elementele îndelung. / Era o margine de continent singuraticã;/ şi nici acum nu înflorise liliacul/ alungat cu pietre de cetãþenii, oraşelor scufundate ” (Pilda astrologului). În schimb apare, ca un factor al modernizãrii unui motiv bãtãtorit şi prea adesea degradat, însã conţinând germeni puternici de regenerare, mentalitatea ecologicã. Faţã de simpla reacţie pasivã a regretului unui mirific tãrâm pãrãsit, se înscrie reacţia activã a conservãrii : „Vreau sã salvãm puţina luminã albã/ cu dinţii albi, coloana vertebralã albã/ visul mai alb decât marmora în care-şi face loc/ de adãpost, sturzul” (Cântec despre substanþã).

Dar dincolo de-o asemenea punctualã asumare tematicã putem vorbi la Valeriu Bârgãu despre o modelare a sensibilitãþii în aşa fel încât aceasta sã funcţţioneze într-un chip specific, aidoma unui aparat din care ies obiecte având un anume tipar. O elementaritate rodnicã a eului de rusticã sorginte se vãdeşte în accentul pus pe concreteţe, pe materialitatea expresã a tropilor, care capãtã o plasticitate mustoasã precum un omagiu adus materiei…

GHEORGHE GRIGURCU „Ardealul literar”,

nr. 3, 2005, pag. 8 – 9;

„În urmã cu destui ani (în 1977), Valeriu Bârgãu a debutat la prestigioasa Editurã „Cartea Românescã” în timp ce aceasta îl avea ca director pe Marin Preda. A fost unul dintre debuturile poetice care nu s-au mai aliniat cuminte la tarele unui realism socialist trâmbiţat cu mare zgomot şi plãcere de adepţii sãi, ci, încãlcând regula jocului, a „pus în undã” poezia de facturã frust-realistã ale cãrei nervuri aveau sorginte, poate, walterwhitmanianã adaptatã ultimului sfert de secol XX. Cel puţin la noi, în România. Însuşi titlul volumului purta cu sine un simbol, drept cã de valoare dublã:

Floarea Soarelui, sau mâna de lucru, astfel cã explicaþia din a doua strofã a primului poem din volum, nu face decât sã nuanţeze şi sã dea greutate ideii enunţate puþin mai înainte: „Discul rotit de maşinãriile din pãmânt / pe roţi dinate se plimbã faţa de calcar a lumii”; (Floarea Soarelui, pag. 5)

DUMITRU HURUBÃ, „Ardealul literar”, nr. 2, 2005, pag. 23-24

…„Tulburarea naturii” (1982) vãdeşte o sintezã echilibratã a celor douã maniere conturate anterior. În volumele urmãtoare – „Plantele din fereastrã” (1984), „Noima de aur” (1986), „Sfârşitul lumii” (1992). „Apocalipsa dupã Valeriu (1996) -, poezia lui Bârgãu, consecventã unei formule bine „rodate”, dobândeşte un spor de echilibru, autenticitate şi pregnanţã, şlefuindu-se fãrã transformãri majore…

DICŢIONARUL GENERAL AL LITERATURII ROMÂNE, Academia Românã, Editura Univers Enciclopedic, 2005, pag. 457.

„ … Valeriu Bârgău, în pofida grelei materialităţi a poeziei sale, este un ucenic platonian şi un maestru al vederii universalului în individual.“

DUMITRU VELEA – Valeriu Bârgău şi cartea matrice

„Poet vizionar, Valeriu Bârgău a scris două cărţi originale despre apocalipsă (cărţi în felul lor profetice, în limbaj poetic, pline de simboluri, figuri, aluzii, metafore şi alegorii, a căror interpretare poate avea sensuri diferite şi care pot fi greu de înţeles): una, despre „Sfârşitul lumii“ (e chiar titlul ei) şi alta despre apocalipsa personală, intitulată „Apocalipsa după Valeriu“ …“

LIVIU IOAN STOICIU – De la apocalipsa personală a lui Valeriu Bârgău la „Sfârşitul lumii“.

Fotografii

Valeriu Bârgău şi alfabetul său straniu

 Eugen EVU

Impresii si pareri personale in FORUM

Referinţele cele mai importante despre poezia  lui Valeriu Bârgău, aparţin lui Ion Caraion ( „Fabulosul râu”, Jurnal I, Cartea  Românească. ) şi , relativ recent,  Gheorghe Grigurcu  ( România literară şi Ardealul literar.. Caraion,  cunoscut pentru causticitatea sa, dar şi pentru o intsrumentaţie critică a exigenţei totale, i-a intuit valoarea încă de la  succesul debutului poetului, premiat de „Cartea Românească”,  ( Floarea soarelui sau mâna de lucru” )…Eminetul critic şi poet, nu a fost să mai scrie, de pildă, despre „Noima  de aur”, cartea lui Valeriu  Bârgău cea mai semnificativă, mă refer la poezia  sa.”Într-o descendenţă oarecare din Whitman, cu atît mai convingător, cu cît relegă asrtificiile, dar  nici înclinarea  aceasta nu-i de transformat  în program, fără complexe.Valeriu Bârgău comentează, descrie, divide în nuanţele ei destule,  ascultă şi psihanalizează materia”, scrie Caraion, încă în anul l977…Şi continuă :” Pe cea  îngheţată, pe cea uscată ca pulberea, pe cea ursuză (  amuntelui ), pe cea din poem, pe cea neobosită, pe cea plină de băşici de rezervă, de motoare, de guri, care dă junhjiuri în coase, care stă în genunchi pe albiile fluviilor noi, care –umplută excedentar – se  scutură ( idem citat. )Pentru poet, paralela exerciţiului critic ( SLAST ),  a fost complemantară, el avea simţul valorii proprii, dar şi a altora, desigur, cu cei ce se „modula” structural, afin.Poate că a sacrificat prea mult, dar cine poate opri acest impuls care devine bumerang ? Poate că ispita  de a fi editor, şi încă unul bun, l-a  întârziat deseori în risipe, dar el a avut nevoie de a iubi, avea  obsesia iubirii ca Materie vie, materie inteligentă Se oglindea ,  poate stingherit, chiar timid, sfios, în această „inteligenţă . a materiei”, iar luminozitatea era în „alfabetul lui straniu”.Nonconformismul lui devenise ostentativ, un soi de armură, pentru „turnirul„ existenţei în  proza tenebroasă a vieţii , una în care poezia a redevenit Cenuşăreasă .Acel limbaj aspru, în  care Ion Caraion disimulează un elogiu, i-a plăcut poetului…Mi-l amintesc în perioada lui hunedoreană, cum umbla fericit cu cartea de poeme a  poetului-critic, apărută atunci la „B.P.T.”, fiind mândru de aşa receptare din partea celui care-i desfiinţa pe Nichita, Păunescu şi chiar pe Ioan Alexandru…Bârgău avea afinităţi whitmaniene  ( vezi Song of Myself”, anii 7o… ) dar şi cu un Ion Gheorghe, care, de asemenea, l-a apreciat şi l-a cultivat intens la „Luceafărul”

 …Apropos, cu indicibilul  sentiment  al dispariţiei premature a colegului meu  mai tânăr ( ar fi-mplinit în Martie a.c. 56 de ani… ), păstrez  amintirea indicibilă acum, chiar memorabil,  a multor  „umblări împreună”, între care şi  una însoţindu-l pe poetul „megaliticelor semne”, pe Valea Prahovei, unde o  zi întreagă am fost, la dorinţa lui Ion Ghe., să vedem … Corbul lui E. Allan Poe! ), prin coclaurile  munţilor Gheorghe era  un veritabil iniţiat, iar noi ne dedulceam, un pic amuzaţi, uimiţi, în ipostaza de „discpoli”……

Dar să venim cu aceste scurte fulguraţii, în anul ultim apărutei cărţi a poetului , ”Alfabetul straniu    „, carte în selecţia autorului, în seria nouă „Hyperion” a editurii  „Cartea Românească”…Este clar că Valeriu Bârgău ne sugerează definitoriu principala  lui  preocupare pentru a-şi fixa  structural o dimensiune  proprie, aceea a LIMBAJULUI   POETIC.Nu un alfabet, ci un lexicon. Bârgău a şocat, în primele cărţi , prin tehnica aşa-zisă a „colajului”….Oarecum, a fost prea aproape de noi, ca să îl vedem.Numeroase poeme din primele lui cărţi, apelau la stiulul compozit, aparent eclectic, cu inserţii livreşti, de-a dreptul paradoxale..Căci acest limbaj paradoxist ( cum ar spune Florentin Smarandache ) avea „straneitatea” de care , încă precursorii structuralismului european, germanii, appoi francezii, îndeosebi  de la Novalis, la Rimbaud şi Malarme,  l-a fascinat pe Bârgău, nu întâmplător…Poetul este un romantic post-modern ,  iar limbajul straniu este acea  preofetizată , premonitorie  modalitate considerată de Novalis un „simptom”…Bârgău aparţine, structural, poate surprinzătot pe unii, familiei lirice ale unor Ovidiu Genaru ( concitadin precursos , băcăuan ),  şi Dimitrie Stelaru… Inzestrat cu un temperament dificil, aparent, el era, de fapt, un  romantic fanntast, ascuns în „materia „ stranie a cuvintelor re-energizate magic, fastuos , suprarealistic, adică un poet al transfigurării totale.  Gheroghe Grigurcu îl defineşte exact când afirmă  că  Bârgău are „ o lementaritate rodnică a eului de rustică sorginte”, vădită „în accventul pus pe concreteţe , pe materialitatea expresă a  tropilor, care capătă plasticitate mustoasă precum un omagiu adus materiei”…Poetul, într-adevăr, caută „noima de aur” în materia  omniprezentă, grosolană, dar şi în inefabilul din

Limba…Un limbaj codificat, magic, aşa cum întrevedea , ca simptom al poeticii moderne Evoluţia liricii    europene.Acea „melancolie aspirând la asbtragere, nu-şi poate afla odihna într-ânsa şi anxietatea abstracţiunii ce, rupându-se de suportul concretului, e ameninţată cu asifixierea „  ( id. Cit. Gheorghe Grigurcu ). Pentru Bârgău, materia este MatriceaMater, Geea arhaică, poate acea enigmatică Lilith, prima femeie a lumii, dinaintea Evei, vezi Kaballa..Este nostalgia eternă a Fecioriei Naturii  matriceale, substanţa ca feminitate comsică, survolată şi inseminată de Spirit.

Este Valeriu Bârgău un poet încifrat ? Nu , ci este , a fost , un poet complex, căutând febril  o „noimă „ a propriului destin, în faţa neantului, stihialului .Astfel, lirica lui este tau

umaturgică, şi catarsică…Chiar prima carte de după l989, ”Apocalipsa după Valeriu” ( parcă o parafrază la Marta Petreu, n ),   este doar o dulce stratagemă, ca şi „Sfârşitul lumii”, al doilea volum pe aceeaşi „temă”…Vigoarea poetului, cea de profunzime, nu păleşte nici o clipă, deşi capcana genericului  ar insinua asta…Umbletul poetului, prin lume, a fost înverşunat, cu aspierităţi în care îşi proteja identitatea  inatacabilă, dincolo de traumele care nu i-au lipsit, ştiu bine ce spun…Bârgău a fost un cuceritor, deseori incomod , mai ales pentru firile ipocrite, spăimoase, iar în spatele atitudinii lui , ardea un suflet „muşcat” încă din copilărie, aşa cum a fost cazul Labiş….

Neobişnuit de pragmatic, arareori  devenea „vulnerabil, deoarece era motivat dramatic a se proteja…Poezia lui este , mai ales iniţial, una  a frustrărilor  unei generaţii, optzeciste.el a fost mereu mândru că aparţine curentului acesta. A încercat, fără succes, să cocheteze şi cu formele prozodice clasice, însă el  nu avea „un trecut cromozomial „ armonic, nu iubea maniera, dorea performanţa şi a intuit exact încotro e drumul lui.

Poezia lui Bârgău  are un caracter indeterminabil, este una a poeticului ca atare „ ( Hugo Friedrich ).Se înşală cine crede că Bârgău n-a  asimilat  ( enorm! ) lecţia poeziei moderne, de la Baudelaire, prin Rimbaud şi  Labiş, ocolind experimentul distructiv al  lui Nichita .Mai degrabă, neîntâmplător, avea uluioare afinităţi elective cu Liviu Ioan Stoiciu, şi, iată, cu Poetul Gheorghe Grigurcu, niciodată nu e prea târziu.In ceea ce  mă priveşte, dincolo de aparenţele de care au nevoie maladivă proştii şi grafomanii, nu am fost supăraţi niciodată, dimpotrivă, în ultimii ani, el depăşind în felul lui  derizoriul pesudo-boemei, mi-a uşurat sufletul prin prietenia „veche”, însufleţită definitiv de anii adolescenţei noastre „bătăioase”…Vor mai îndura anii mei să pot scrie „detaşat” de  mierea amară a experimentelor proprii, ori dimpreună, cu vâlvora şi  spulberul  trăite pe-atunci ?

„Fantezia, spunea acelaşi mare structuralist european, se bucură de libertatea de a „amesteca toate imaginile”, ..Este opoziţia, exprimându-se  în cântare, împotriva unei  lumi de obişnuinţe în care oamenii poetici nu pot trăi, pentru că sunt „oameni divinatori, magici”…Desigur, şi nota bene, în cazul lui omul a fost stilul.

Însă Valeriu Bârgău nu este un „magician” tradiţional, ci unul  al rostirii moderne, prin „alfabetul straniu”, unul profund al sufletului confruntat cu alienarea prin progresul indusrial..O provocare, tot paradoxală,  a poetului în acest sens, e doar o altă capcană, uzul excesiv de terminologie industrială ( cât a trăit la Hunedoara ), fiind un soi de tentativă de „captare „ a semnificaţiilor materiei ce se cere îmblânzită prin spirit, prin cuvântul poetic…A fost perioada modelării discursului propriu prin invazia de „calcare”, ”şantiere „ şi „muncitori încordaţi”…Una din care Bârgău avea să extragă surprinzătoare elemente noi, cărămizi ulterior compozite în zidirea  „limbajului straniu”..

Gusta cuvintele, cu o apetenţă aparte, le sustrăgea şi reflecta apoi „materialitatea”.Poezia lui din „Alfabetul straniu”, într-adevăr, de referinţă, cu un emoţionant presimnţ tragic, premonitoriu, este poezia Materiei,  mai precis a Substanţei..El transferă unic, prin

Alchimia  ( de fapt chimia, poate chiar ..biochimia  substanbţei , sub luminozitatea fiinţei, acea  „substanţă” ea însăşi stranie, din care poezia îşi continuă viaţa în arta lumii.

 Cunoaşterea filozofică, dar şi empirismul constructural, vor fuziona în lirica lui Valeriu Bârgău, scăpată de complexele provincialiste, înfruntând  cu un fel numai  al lui, de „încheietor de pluton”, avatarurile „arheologiei Fiinţei”, uneori la graniţa nefiinţei..

„Cântecele  despre substanţă” sunt variaţiuni pe leit-motivul  artei poetice însăşi, ca mijloc superior de cunoaştere a umanului.A fost un adept al şcolii lui Platon, dar el provenea din

filonul de adâncime al unei lirici magice, din melosul fabulos al originii, cum spune Grigurcu, una rurală, a sorginţii , însă refuzînd păşunismul şi manierismul strecurate în lirica actuală…Aparent inflexibil, tânjind după o iubire ideală, poetul dintoteaduna va fi un „ neînţeles”, deocamdată….Doar critici  empateici, ei îşişi poeţi, au avut înţelegerea superioară, aşa cum ştiu că i-a dat-o şi Mircea Ciobanu, editorul  nostru.Pentru Bârgău viaţa trăită a fost itinerariul magic, al întoarcerii în eternitate.Iubirea lui a fost Arta poeziei, care nu l-a înstrăinat, ci  i-a dat mereu un sentiment supra-identitar, dar înrădăcinat adânc în  „argila făpturii” umane.Poezia este , azi, un avantstop al Cunoaşterii , noi am dialogat repetat despre aceasta.Absurdul  plecării lui premature, cine ştie, într-o altă înţelegere, .va fi să fie  „mai presus de bine şi de rău””Apocaliupsa „ lui, titrată de una din cărţi, l-a derutat şi pe un preot-comentator, care, simplist şi fără vocaţie, se grăbise a-l asocia apostolatului dogmatic…Dar Valeriu Bârgău, în viziunea lui  fulgerată cu blit-zul dintre veghe şi vis, nu era „apocaliptic”, ci dezvăluitor, nu era  un habotnic , ci  un iniţiat pentru care fiecare carte a sa a fost o epifanie zalmoxiană.

Unde  sfârşeşte omul, fizic vorbind,  va continua  opera… Cu o aproape insuportabilă luciditate, în ultimele lui momente dramatice, de înfruntare a bolii  care l-a secerat, el a consemnat ( la primul preinfarct ), o adevărată fopaie de observaţie a luptei fiinţei cu moartea, într-un mod pe care-l cred  unci…DE fapt acele formidabile consemnări lirice, vor fi o mare,  ultimă „exploare”, scufundare  submersiune sforţată tragic, a omului special care a fost acest poet „ pe cont propriu”…Ultimele lui poeme, deasemeni, asta ne comunicau, nu doar nouă, ci oamenilor, dintr-o lume teribilă, ca dintr- un batiscaf  înainte de a rămâne în abisul  sufocant al memoriei ,  al Minţii, dacă ea ne transcende…

Bâîrgău s-a luptat cu inerţia, de fapt, aidoma lui Labiş, doar că  mai departe de boema suicidară , ca şi cea a lui Nichita., bunăoară--- Deoarece Bârgău a aparţinut unei generaţii combatante, într-o istorie   perfidă, cauzatoare  de  ucidere cu zile…Nu a firilor laşe, ci a firilor înnăscut  răzvrătit, cartezian, dar şi întrezărind  inponderabilul, prin cuvântul viu, asumat, remodelat, cu infinite jertfe.Amănunte din viaţa  lui mă îndreptăţesc să afirm că  tragedia prematurei lui dispariţii, a fost mult indusă de acei oameni ai Răului genial, care l-au împins  şi pe el în suferinţe  fatidice.

„Respiraţia mea s-a întors în corp

M-a privit o singură clipă aşa cum priveşte

Fiara sătulă

Pe cea flămândă

Şi-a râs

O ţară ploioasă te aşteaptă şi apoi una

De cenuşă verde

Cu pămătuf de iepure o să fie şterse numele

Cuvintelor de la curtea ta

Pe pardoseala de aur vei cina

Cu un copil agăţat de gât

Mânuţele lui vor potrivi literele

La gura cuptorului

Pentru a fi arse şi astfel  înnobilate

Să aştepte a fi  recirculate în cosmos” (  „Cântec despre  substanţă ( cenuşa ), pag.l8l.

Poezia lui Valeriu Bârgău este una dintre cele mai  de avangardă din lirica postmodernă română.Uluitorul lui mesaj din dramatica submersiune în Nefiinţă, de unde avea să  nu mai revină, din nefericire, în acea noapte fatidică din pragul îndoliat al anului 2oo6,

Ne este adresat nouă …”Alfabetul straniu” este anticamera unei alte dimensiuni, iar Caietul în manuscris,  aflat la soţia sa , poate fi un teribil Testament al unui experiment de mare  profunzime, prin care Poetul Valeriu Bârgău , incredibil de iubitor de viaţă până-n ultima clipă, ne vorbeşte nu straniu, ci într-o limbă primordială,  a limbajului antebabilonian, despre unitatea Fiinţei  şi misterul ei Un Testament care ne priveşte

Deoarece este un disparat reportaj din infern, asuprit de tenebra care îi da târcoale, de neant. …Cred că   acel  timp „care creşte-n urma noastră, de-ntunecăm „, parafrazîndu-l pe Eminescu, îi şi  surâde,  totuşi,  prin teribilul său „reportaj liric” despre substanţă şi trans-substanţă.I-a surâs – şi ne surâde şi nouă, ca o promisiune de dincolo de obsedanta materie….Poezia lui este una a cunoaşterii de graniţă, intuitivă, necesar a fi redescoperită : „ Un foşnet viu, o străpungere a limbilor primitive

Se petrece în taină pe malul tropical

De faţă  cu morţii şi viii

Oglinda  reflectă necunoscuta substanţă din om…” ( pag.l97 )

   Eugen EVU

revista AGERO

Jurnal despre mine

Nu pot sã-mi trãiesc biografia. Asemeni

celui îndrãgostit

un jurnal despre conștiințã mâzgãlesc

în priciul de calcar al muntelui Sfinx

vorbesc despre

durerea elementelor necunoscute. Sugrumate în întuneric

arse de flãcãri radioactive. Tãcute

Luminã veche. Istoricã. Nepãzitã de nimeni.

Asistând la declinul și înãlțarea

semințiilor

murdare de moloz

scoase din spuma mãrilor moarte

împinse de vântul prielnic

în lanul verde de secarã.

II

Copiii și dragostea de copii

Muncile, zilele, chimia chinuitã a elementelor

nãscute prin orașe. Obișnuite la rând

în istoria fascinantã și oarbã

aplaudatã de oameni. Rãul și binele

jurnalului meu e curãțat de contemporani

ars, purificat cu praf iute de calcar

și raze infraroșii.

III

Dragostea e un câine de pazã, obosit

Trezit dimineața, rostogolit prin flacãra

rece a luminii de iarnã.

Jurnal despre mine amestecat

în mãruntaiele acestui mileniu

între globulele roții ale ființelor

și clorofila plantelor asfixiate

o zãpadã încãrcatã de hidrogen

cristalizeazã ființa.

IV

Trec de tristețea anului o mie

luat în derâdere de copiii maturizați

înainte de vreme

sfidat de lumina rozã a vieții în turnul televiziunii

tolãnit pe aburul tuturor ființelor

þin un jurnal despre mine pe o monedã sângerie…

V

Acoperit cu pãturi din pãr de cãmilã

eroul evolueazã lent;

o liniște de plumb își ridicã propriile

crengi în vãzduh.

VI

Viața ne închide în cutia ei neagrã

unde nu se mai aud tramvaiele și strigãtele

vânãtorilor de capre negre

pe crestele Carpaților;

Cântecul, ah! cântecul

și norul de ploaie de desupra

orașului…

VII

Micelii, iarba fiarelor ne arde pielea

supureazã în adâncul pigmenților

steaua decoloratã a sufletului

zeiþã cu ochii întredeschiși în lumina clarã

submarinã

lipitã de carenele vaselor

nimicind bancurile argintii ale ciralilor

sufocând fiinþa scufundãtorului

de performanțã.

VIII

Ideograme. Vãnturi slabe întorc filele unei

istorii netrãite

jurnalele translucide sunt filmate din realitate

în picioare lângã ușile excavatoarelor

proiectãm cu vârful degetului istoriile secrete

visînd marele zid al orientului

hipertrofiat

cu desenele rupestre întinse

în urma elicopterelor militare

reprezentãri anatomice ale oniricului

pâlnia și stamate

cu mâna la gurã sã împiedice fluxul

magnetic

dorinþa accerbã de a i se instala în plãmâni

În mușchii flexibili.

În cutiile învechite

ale memoriei luminãm.

Referinţe critice

:

Ion Caraion: Cu talentul, Bârgău vine de la sine de acasă, bineînţeles, n-am nici un merit altul eu decât acela că mi-a fost dat să-l întâlnesc printr-o întâmplare, la un mement dat, şi să mă bucur de ea. Şi de el… Într-o descendenţă oarecare din Whitman, cu atât mai convingător cu cât relegă artificiile… Valeriu Bârgău comentează, descrie, divide în nuanţele ei destule, ascultă şi psihanalizează materia.

Ion Arieşanu: Un imaginativ eclectic, pus la răscruci, ca o giruetă mişcată de vântul desputelor interioare, poezia lui Valeriu Bârgău denotă o tulburare permanentă a fiinţei, ea neavând structuri nestatornice, ci o zbatere în căutarea soluţiei supravieţuirii. Supravieţuirea în tensiune. În dramă.

Traian T. Coşovei: Cunoscut ca poet, publicist şi critic literar, autorul  volumului „Generaţia ’80, precursori & urmaşi“ reuşeşte o radiografie obiectivă a unui fenomen literar major, care în două decenii a marcat „fizionomia“ literaturii contemporane româneşti.

Ioan Vieru: Atras de experienţele şi programele avangardei şi având o matură conştiinţă scriitoricească, Valeriu Bârgău reuşeşte în cărţile sale să-şi extindă cu supleţe teritoriul poetic mult peste cel al începutului editorial.

Dumitru Radu Popa: … cea mai mare parte a poemelor citadine sunt memorabile, invederând încă o dată forţa lui Valeriu Bârgău de-a plasticiza un spaţiu foarte material, a cărui exprimare în poezie nu e cu nimic mai puţin vrednică de preţ decât exprimarea ideilor abstracte“…

Apocalipsa după Valeriu

Reţeaua fină a discursului liric al volumului "Apocalipsa după Valeriu Bârgău'', Editura "Helicon", Timişoara, 1996, se menţine la aceeaşi cotă pe care am cunoscut-o de-a lungul anilor, în care găsim acel amestec de mag şi alchimist, de sihastru şi arheu, având în sine tulburări ancestrale: "Melcul se stinge în iarbă/ Umbra lui în cosmos e albă" (...) (Cântec despre substanţă). 

  

Versurile sunt frământate de obsesiile substanţei, a macrocosmusului oglindit în microcosmusul interior, fuziune ce dă naştere unui univers intim care vibrează la oscilaţiile realului: "Vede în spatele ei chipul colţuros la unui bărbat /Cu desăvârşire în metal/ Cu vizierele ridicate/ Încearcă să-i observe ochii în locurile întunecate/ Ale oţelului/ Dar nu descoperă decât liniile subţiri ale unei hărţi/ Ce conducea cu uşurinţă călătorii din alt veac/ Înspre groapa leilor situată în partea de nord/ A vieţii retezate atât de brutal"... 

  

Valeriu Bârgău face din imaginaţie un mod de conturare a interiorităţii. Realitatea devine "minerală" atunci când: "Maşina cursă de noapte prin imperiul de cenuşă/ al nopţii/ cineva apasă butonul soneriei aşteptând să cadă/ O duzină de stele/ Din trupul lucios al cerului". 

  

În prezentul volum o percepţie acută a interiorităţii face ca proiectarea metodică a trăirilor să se reverse într-un discurs linear şi persuasiv. Revelaţia provine din exultanţa confesiunii, viziunea fiind ipostaze ale unor trăiri autentice: ''Cineva în apropierea mea pictează/ Şi nu pot şti de ce lumile acelea mă privesc/ Drept în ochi''. Poetul conectează poemul la o tensiune înaltă şi se lasă străbătut de atomii unei existenţe efervescentă la limita dintre o participare fantastă şi extazul calculat, încât, lectura este o formă de electrocutare: "În coliba ce îmi serveşte de adăpost/ Fenomenele rostogolesc în praf/ Zarurile unor necunoscute energii". Confesive în substanţa lor intimă, poemele utilizează subtile trucuri retorice pentru a echilibra emisia lirică şi pentru a dubla existenţa în sine prin reflecţia artistică: "Eu iubeam o femeie despletită, o femeie cu pielea/ Roşie/ O femeie din trestie de zahăr cu rochia/ Sfârtecată/ Prin mărăcinii filosofilor". Originalitatea vine din aparenţa de lume faustiană, din tensiunea premoniţiilor: "Văzând stâlpul de foc ce se depărta/ Un muribund ar putea să se ridice din mijlocul/ Flăcării şi să caute/ obloane secrete pentru ieşirea din fiinţă". 

  

Limba profetică din ''Apocalipsa după Valeriu" are un anume fel de exprimare clocotitoare şi sibilinică, ridicând realitatea la dimensiunile apocalipsei: ''Otrăvită de timpul scurs ca un izvor/ De undeva către niciunde./ Într-o albie falsă îmi pregătesc fiertura/ Din petale de Bella Donna/ Ceremonios, pe potriva faptelor şi credinţelor/ Într-un demult, într-un cândva, altundeva/ Degetele noastre vânturau fără-ncetare''. 

  

În realitate, Valeriu Bârgău nu este un imaginativ, căci nu disponibilitatea fanteziei îl defineşte, ci un fel de al patrulea simţ care percepe substanţa în esenţa ei, care îl ajută să vadă dincolo de aparenţe şi fapte. Viziunile sale provin, aşadar, din exacerbarea unor presimţiri şi din amplificarea amănuntelor trăite, trecute prin filtrul imaginilor ce vin în avalanşă. În poemele lui Valeriu Bârgău e mult amestec de penitenţă şi demonism din care răzbate un ideal secret al izbăvirii: ''Da, am răspuns,Turnul Colţei e umbra/ Din care m-am născut acum o mie de ani/ Şi de atunci renasc la fiecare o mie''(...) 

  

''Apocalipsa după Valeriu'' e un poem liric al unui eu ce-şi trimite fruntea să se recunoască ''În bucata de cer de deasupra'', incontestabil rezervată, numai, aleşilor Poeziei. 

  

Al.Florin ŢENE 

CONFLUENŢE LITERARE, 18 decembrie,2011

  

Destinul metaforic al poeziei lui Valeriu Bârgău

 Ce se vrea acest “mare echilibru” în care poate fi ultima tentativă a lui Valeriu Bârgău de stăpânire a realității imateriale? “De copil am umblat prin venele /dilatate ale nopții /contorsionate și verzi /am râs în carlinga albă a sufletului ei /maseorii au încărcat taximetrele cu sufletele /celor întârziați la baia populară /am masat rinichi, inimi bolnave de viitor /plămâni sătui până în gât /de plumbul fabricilor /de minimum de plumb”(I Zeul Apollo zugrăvit cu vopsea ieftină).

 

 O “pășire exterioară” a intuițiilor poetice, cum spune prefațatorul cărții lui Valeriu Bârgău, “Marele echilibru”, Editura Călăuza v.b. (Deva, 2011). Acesta, Dumitru Velea, crede în aparența jocurilor propuse de autor și care nu vor să fie altceva decât “mișcarea însemnelor dorite și presupuse”. Este și motivul pentru care același Dumitru Velea vede în “Marele echilibru” o carte inițială, chiar dacă poetul debutase la Editura Cartea Românească cu volumul “Floarea-soarelui sau mâna de lucru”. Reținerea în cauză poate fi, așa cum consideră prefațatorul, o justificare pentru autor, deși comentatorul menționat (Dumitru Velea) opinează că “Marele echilibru” ar fi rămas în manuscris ca urmare a unor seve extrase dintr-o zonă comună “ce reverberează în toate volumele lui Valeriu Bârgău”: “Cineva s-a sculat de pe un pat cu frunze /și s-a întristat cerul de atâta mers pe pământ. /Am vrut să-l opresc pe bărbatul acesta /și cerul mi-a făcut semn să-l las /să pășească /mai departe /cât e viu” (2. În sus) Dar aici, adaugă respectivul, ar fi și o obsesie a echilibrului, așadar un fel de matrice lirică, o colecție de idei ce se cer mereu căutate și care l-au determinat să mențină cauza respectivă ca pe o taină. Mai exact spus, putem vorbi de “o minune ce înalță sau apropie Înaltul”. Deci, am avea de a face cu o “creație de rezervă”, pe care autorul și-ar fi cultivat-o în permanență, devenind, cum crede comentatorul, o carte matrice, dincolo de care au înflorit, au apărut toate celelalte. Avem în felul acesta un cod genetic al versurilor sale: “Dreptul de a folosi cuvintele visului /Ale imaginației /Cuvintele strămoșilor răspândite în cosmosul /avar. Șiroind pe cer. Legând imaginile /una cu alta; /Dialectica sufletului omului /de dialectica exactă a cuvintelor: /Înfierbântând nisipul. Clocotindu-i vechimea /în retortele pure ale imaginilor” (Omul fără identitate sau dreptul de a folosi cuvintele). De unde și perspectiva marelui echilibru, ce se dovedește a fi traseul originar al creației lui Valeriu Bârgău sau, așa cum adaugă Dumitru Velea, echilibrul ce-l obsedează pe autor nu poate să înceapă decât pe Pământ, pentru a urca mereu, “cu toată puterea planetelor sale”. Nu e vorba de nicio exagerare dacă vom afirma că acest mare echilibru devine astfel tema obsesivă a poeziei lui Valeriu Bârgău, atâta vreme cât contextul în cauză patronează sufletul poetului și, drept urmare, “umblă poetul prin sufletul nopții ca prin sufletul omului” (“revărsat în afara grijilor zilnice”). Dar ce este acest mare echilibru? (“Sunt fotograf al realității /Profesiunea mea de credință /incomodează o droaie de inși /Cu poemele sub braț străbat /o arșiță puternică /Mă dor ochii de atâta mercur în aer /Mă dor gingiile de atâta cerneală tipografică /În baia developantă stau zile întregi /Pândesc zeii să le decojesc sufletul” (Fotograf al realității). Folosind intuiții cunoscute și descoperite nu de azi și nici de ieri, putem afirma că universul e în permanentă desfășurare, pe cât de greu, pe atât de inutil de descoperit. Datele științifice, și îndeosebi cele ale fizicii cuantice, ating sau se apropie de ceea ce fizica numește a fi câmpurile particulare ale acesteia. Așadar, ce vrea să fie acest mare echilibru decât un echilibru al elementelor componente din lumea organică? În contrasens, animalele nu au conștiința viețuirii în existența știută, de unde și opinia că acestea trăiesc în micul lor echilibru lipsite de afinitatea depistării prăbușirii lor în inconsistența din care vin și în care se întorc: “Mărturisește sincer de ce îți zvâcnește vena /rebelă a visului /când locuiești în spatele orașului /hăituit de neliniști /De ce lovești cu piciorul în silă pământul /mușcând fără rușine memoria //ah, monstruozitate de gând, desenat ca un ins /vorbind în o sută de limbi” (Lupta cu memoria). Cu alte cuvinte, omul face din neputința existenței sale propria putere salvatoare și, în consecință, ceea ce am putea numi o mântuire spirituală, afirmație căreia trebuie să i se adauge precizarea prefațatorului menționat și care spune cum aceasta ar fi “o minune pe care o încearcă sfinții și sub care există poeții”. Odată acceptate respectivele precizări, devine acceptată și denumirea dată de Valeriu Bârgău cărții sale, aceea de “Marele echilibru”, textele reunite aici conturându-i și definindu-i numele și substanța (creației). Avem un poet ales ce și-a desemnat cu precizie și nobilă precauție destinul metaforic al creației sale.

ION BELDEANU
20 aprilie 2013