Valeriu Bârgău: „Alfabetul straniu în care vă vorbesc”,

Cu pana hrănindu-se din Alfabetul straniu,

odată şi-odată vei ajunge la Noima de aur

    „Noima de aur”

„Să exişti pe o pagină singur / Să rişti o mie de cuvinte până ce flacăra / va izbucni din unul (…)” ( „Noima de aur” – „***” – pag. 20 ), aici e meşteşugul demiurgic al celui care dintr-un noian de viziuni, ajunge să le dea forma sublimă acelora care sunt mai aproape de însufleţire.

„Scriu despre tine ca despre un minut de linişte / în care aud fabricile veninului în gura şarpelui // Tu singur o să înţelegi / de ce îţi descifrez culoarea sîngelui / în biblioteca roasă de molii (…)”, ne spune poetul tocmai în „Eseu despre poet” ( „Noima de aur” – pag. 36 ). Se pare că poetul e precum o taină ascunsă, gata să-şi arunce în lume neştiutele înţelesuri.

Până să ajungă la taina de a fi poet, omul cel trăitor se împiedică de sălbăticiunea trăirii celei obişnuite. De aceea, trebuie adusă o „Invocaţie continuă”: „Mă tot rog ţinuturilor sterpe să nu-mi pătrundă / în carne / să nu mă obosească iarna cu privirile / jupuind înţelesurile cuvintelor. / … / Ajunge să mă chemi noaptea pe cîmpiile negre ale / imaginaţiei / să mă desfăşor şi să încânt cu acrobaţii mulţimea / mîinile mele vor coborî de pe stîlpii afumaţi / sufletul eroului ţintuit de amarnica vreme. (…).” ( „Alfabetul straniu în care vă vorbesc” – pag. 43 ).

Valeriu Bârgău încearcă să ne treacă prin pasul îngust, dintre evident şi halucinogen. Dacă nu să cuprindem taina de a fi poet, atunci să ne regăsim în taina îmbietoare a poeziei, aceea care va veni. „Mirosul cald al poeziei de mîine / se gudură la poarta oraşului; // … // Mirosul cald al cuvintelor lui Platon / zac împotmolite în mlaştini / pe dedesupt lipitorile n-au întârziat să apară / „ad peram et sacum” / poetului nerăbdător / îi stă bine uciderea balaurului / cunoaşterea şi scrierea graiurilor moarte (…).” ( „Alfabetul straniu în care vă vorbesc” – „Dialogurile grecului Platon cu pasărea” – pag. 6 ).

Undeva în istoria ceţoasă zugrăvită de ilustrul maestru al poemelor născute cu nume de scenă, găsim un poet al zilelor noastre care-şi croieşte şi îşi coase propria mantie pentru un rol până acum nescris: „Soarele de deasupra lui Shakespeare”: „Ce triunghi de lumină mă înfăşură rece / Ce arc mă trage înspre stâncile vulcanice / Soarele îmi acoperă tot mai des faţa / Mă strînge în chingile lui cosmice. // Am obosit de umblat printre lucrurile acestei scene / în pumn am avut regi şi saltimbanci / prinţi şi nerozi / timpul purta bătălii navale cu ideile mele / prin lunetă observam mişcările noroadelor / hărţile ce se schimbau mereu de se înnegrise / hârtia / de patimile păcătoşilor regi. // … // Că am existat – că nu am existat / Soarele a stat aprins deasupra creştetului meu ( „Alfabetul straniu în care vă vorbesc” – pag. 122 ).

Sensibilitatea poetului e-n deplinătatea ei, atunci când este pus la cale un „Poem tradiţional”: „Într-o şaretă am încercat să ghemui un poem tradiţional / din care natura răbufnea / afară / Cîteva păsări exotice zburau în aerul rar / al peisajului / Din mijlocul secolului soarele / se uita chiorîş la caravana demodată a artei. // … // Oh, prieteni ce complicat e un poem tradiţional / şi cîte şuruburi chirilice scot capul / prin pînza de sac. // Aceste istorii nu-s singure. / Ţărîna îşi retrage dinţii / Din imaginaţia dulce / Odihnă şi urcuş. Legile jocului şi ale astrelor / fărîmate în pumni.” ( „Alfabetul straniu în care vă vorbesc” – pag. 126 ).

Asistăm la ce nu ne gândeam degrabă, însufleţirea dintr-o suflare coborâtă într-o „Icoană pe sticlă”: „Sfinţii sunt nişte boabe de mei / presate de univers / pe sticla solzoasă / Caii au căpestre / bătute în ţinte // pe peretele afumat / boabele de mei speră.” ( „Alfabetul straniu în care vă vorbesc” – pag. 109 ).

În „Noima de aur”, Valeriu Bârgău ni se destăinuie încă de la prima poezie: „Construcţie”: „În epoca glaciaţiilor / sunt intimul poemelor / calde // soarele şi-a ascuns în nisip / dinţii îngălbeniţi // O construcţie e taina cerşetorului / unde pe scripeţi mari / sunt ridicate / monede tocite.” ( pag. 7 ). Tehnica poeziei încearcă să ne-o aducă într-un limbaj cât mai accesibil, poetul parcă mirat şi el de câte se pot face prin aranjarea măiastră a cuvintelor: „O idee înaltă / călătorind / prin nisip // Sunetul strugurelui / în căldarea cerului / nimeni nu se roagă // încremenit în forma galopului / cîmpul literelor se deşiră.” ( pag. 8 ). Recunoaştem, pe de altă parte, părerile de rău, remuşcările poetului, atunci când pentru a înălţa triumful poeziei peste semantica obişnuită, cea general valabilă, e deranjată ordinea firească a lucrurilor: „Urme uşoare de natură / în gesturile acestea exasperante / cînd vom călători în interiorul cunoaşterii / bulbul florii va creşte / îndărătnic / – în muzee / natura e sfîntă. Pe trepied / ridicăm ghilotina nimicului. (… ).” ( „Urme uşoare de natură” – pag. 9 ).

Revenirea la mult-îndrăgitul Platon era pe undeva previzibilă: „Dintre toate filosoful este cel mai bun / şi mai adulat de îngeri / din coapsa lui n-a fost ruptă nicio femeie (…).” ( „Platon cel bun” – pag. 23 ).

Este încercată o desenare a stării de veghe, atât de necesară pentru iniţierea în procesul cunoaşterii: „Iarna e un om albit de-o viaţă neînţeleasă / locuind în ţinuturile aglomerate ale surîsului / amar // … // Preţul singurătăţii e cerut de tineri / pentru aducerile aminte fără nume / şi aşezare în contemplaţie.” ( „Poem la un spirit vechi” – pag. 32 ). Cât despre a defini esenţa exprimării poetice în sine, ce poate fi mai tranşant de atât… : „Despre ştiinţa memoriei am părerile mele // cu ele străbat singurătatea / de la un înecat la altul / privind în oglindă / imperiul personal.” ( „Poemul” – pag. 24 ).

Tot despre alăturarea memoriei cu singurătatea, dar undeva din prisma aceluia pe care-l ademeneşte o oază de linişte, poetul ne aduce „O lectură a viziunii”: „Aruncînd în urma calului pieptenele vrăjit / poţi să te apropii de o viziune / obişnuită. // În tinereţe imaginam cîte o plecare în singurătate / (mă rod şi acum unele ore ale vieţii / în afara timpului) sprijinind bărbia în palme / îmi era lehamite să mai am viziuni / şi pe banda memoriei însemnam / din cînd în cînd doar ţipătul bătrînilor nervi.” ( pag. 76 ).

Dar liniştea e pentru poet precum o fata morgana, oricât ar fugi de zbaterea lăuntrică, aceasta rămâne veşnică: „A privi peste umărul poemelor / în celălalt tărîm // … 77 devin acrobatul ce îmblînzeşte văzduhul / cu mîna precipitată / floare răsărită din celălalt tărîm.” ( „Jurnal (8)” – pag. 77 ). Pentru că, mâna poetului nu are odihnă, nu s-a inventat tărâm pentru asta, ea se petrece, se încunună peste timp, de aceea veşnică e poezia.

Daniel Marian