„Un moldovean foarte tînăr in care se puneau speranţe deosebite în cercul (cenaclul) revistei „Ateneu“ prin anii de după ’70 era Ioan Ivan. Mai apoi, poetul a publicat din ce în ce mai rar,, tăcerea dovedindu-se ca mai în totdeauna prielnică, deoarece în confruntarea cu sute de manu scrise adunate la Editura „Car tea Românească“, poezia sa a ob ţinut premiul de debut.
Debutul s-a petrecut în linişte, vreau să spun că volumul său „Pădurea de pini“ (1983), cu mici excepţii (SLAST, Ulici) a fost trecut cu vederea. Şi cum să nu fie aşa cînd poetul (deve nit între timp Iovian) a sosit în literatură cu volumul în mînă în plină epocă a optzeciştilor, cînd nimeni nu mai voia să ştie de nimeni, lîngă Iaru locurile erau atent numărate, o mulţime de oameni serioşi se ocupau cu plasarea în loje special amenajate (eventual cît să încapă un cenaclu, grupare etc.) sau colţurile cele mai întunecoase, a noilor veniţi.
Păcatul“ lui Ion Tudor Ioyian a fost acela că a rămas (din cîte îmi amintesc), fidel poeziei, sale, separîndu-se cu discreţie de poezia lui Ovidiu Genaru, apropiindu-se cu foarte mare atenţie de modelul bacovian, însuşindu-şi de la Bacovia plutirea rece printre lucruri triste chemate să se purifice, să locuiască o lume imaginară. De la sine vine cu o putere asocia tivă excepţională, cu o înfrigu rare a căutării înlăuntrul feno menelor şi lucrurilor, realizînd o poezie a esenţelor, în care, dincolo de spaţiul poemului nu mai poţi construi nimic viabil.
Poezia lui Iovian creează cel mai bine impresia că e „văzută“ (şi numai după aceea tran scrisă) de autor cu cel de-al treilea ochi, trezit de puterile ancestrale ale nevoii observa ţiei, pus să-şi expună punctul de vedere poetic : « şi unde să mă duc ca aşteptarea să ia sfîrşit / şi şă nu întâlnesc / rîurile care îşi cară propria moarte / şi pădurile care n-au foşnit nici odată / şi păsările care nu-şi mai găsesc nicăieri locul pe pămînt / şi nimic nu poate scăpa ochiului acestuia - străin uriaş care nu se fixează pe nici un lucru pe nici o fiinţă / şi plu teşte într-o rece lumină / - oglindă în care se vede / numai ceea ce aparţine morţii“ (în amiaza mohorâtă).
Molcomia poeziei din « Pădurea de pini » este numai aparentă, atunci cînd te aştepţi mai puţin, linearitatea sîngerează abun dent, se creează o osmoză stranie între şîngele animal şi cel vegetal, însăşi lumina ca întru chipare a purităţii îşi lasă (tri butul) picăturile ei de sînge peste peisajul ce pendulează între a fi sau a nu fi imaginar precum în aceste versuri de mare sugestie: „un ochi creşte în mine - planet scămos nelimpezit de pământuri şi sîn ge / în varul lui fierb / imagi nile unor edificii mereu şi me reu începute / alături de / tu berculi grei de lumină / pînă va prinde cheag / amintirea unei viitoare-ncîntări / cînd / voi pu tea oglindi / în mine / o noapte-nstelată / un surîs / galopul vîntului pe luciul inimii / şi ochii altora în propriii-mi ochi / şi clipa / cînd / sunetul şi surîsul amar / şi noaptea-nstelată / şi vîntul / prind flacără şi carne în uriaşul ochi / care mă pune la munci“ (ochiul).
Cu toate aceste mici-mari ex plozii ale adâncului, edificiul ar tistic şe dezvoltă armonios, drama nu este artificializată de forţe ce se introduc de autori pentru a şoca, a scoate brusc în relief contribuţia personală. Poemul capătă un farmec de vechime neatinsă de agenţi dis tructivi, lucrurile simple înconjurate de o aură blînd-filosofică, converg spre alcătuirea unui univers descris eu zgârce nie, simplificat, esenţializat.
La doar un singur volum, poezia lui Iovian se distinge net în peisajul liricii celor mai tineri autori, mai apropiată fiind de cea a confraţilor Liviu Ioan Stoiciu şi Nichita Danilov. Contribuie singură şi odată cu poe zia acestora la diversificarea poeziei contemporane, fără să excludem posibilitatea continuă rii (în alt plan) mereu re începutei şi discutatei poezii bacoviene...
Valeriu BÂRGĂU, Scriitorii tineri şi cărţile lor. Ion Tudor Iovian, în SLAST, februarie, 1986
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu